La escaladat luna...

Azinoapte, pe la ora strigoilor, m-am îmbrăcat cu geaca de munte şi am ieşit la escaladat luna. Mi-am luat cu mine numai dorurile, visele, speranţele, nebuniile, extremele, contradicţiile şi pe mine(ce de sinonime!). O şi să nu uit: o carte, muzica şi cuvintele. Aproape de departele unde locuiesc, am dat de o bucată de munte: un pin, din vârful căruia, putea da mâna cu ea. Dar, până am ajuns sus, ea se furişase în spatele unui tufiş de nori, nu înainte de a ne furişa, şmechereşte, o privire pe deasupra lor. Totuşi, noi ştiam unde e pentru că nu-şi putuse vârâ toată aureola în ascunziş. Aşa că ne-am aşezat în frunziş, să nu ne vadă şi să o putem prinde când va ieşi la plimbare. Dar, cerul se ţinea de glume; şi-a trimis mesagerii să-i înghită şi bruma de lumină, care mai ţinea în viaţă aşteptarea noastră târzie. M-am încăpăţânat să nu ne întoarcem acasă, înainte de a o atinge; ne-am coborât şi ne-am aşezat în jurul paginilor, sub lumina unui vârf de stâlp, de pe marginea unui drum uitat de lume. Aşa am aflat şi eu că „în ziua de 11 noiembrie 1977, Veronika hotărî că sosise, în fine!, momentul să se...”dar uite-o, uite-o; a apărut din nou: rotundă, alb-galbenă,tăcută, vie, mişcându-se alene, pe al cerului platou. M-am uitat cu grijă, calculându-mi prizele, de care să mă ajut în drumul către ea; ce naiba se întâmplă? Observ cu stupoare că, în momentul în care puneam mâna pe ele, dipăreau, ca şi cum nu ar fi existat! Am încercat zadarnic de câteva ori şi am schimbat strategia: am încercat să ajung cea mai apropiată stea. Dacă aş fi reuşit, ar fi fost uşor mai departe: aş fi sărit din stea în stea, până când aş fi putut pune piciorul pe ea. Într-un final, după lungi secunde de neputinţă, mă trezeşte din nebunia asta o chitară, acompaniată de o voce(mai multe). Şi cu toate că sfida aproape orice normă a artei, mă atrăgea nespus, pentru că înălţa euforia veselă a unor suflete ce se atinseseră de un strop de fericire. Oare nu-i tot închipuire? Nu, în vis cred că ar suna mai bine! Vreau să cânt! Vreau să cânt! Vreau să cânt! Cine mă împidiecă? Nimeni! Şi totuşi nu cânt! Aştept! Ce aştept? Nu ştiu! Poate o adiere de munte, poate dogoarea unui foc de tabără, poate un asfinţit pe o margine de stâncă, poate oboseala împlinită a sfârşitului unei zile de străbătut cărări alpine, sau legănarea trepidantă a unui compartiment de tren. Mă apropii şi descopăr o voce cunoscută. Să intru, să nu intru? Aşteptam, cu răspunsul la întrebare paralizat între buze, de valurile sonore izvorâte din pieptul chitării. Au obosit corzile; ies cântăreţii pe balcon la o ţigară: „Salut omule! Ce faci pe aici? Intră! Prima pe dreapta”. Intru, cânt, beau, cânt, nu fumez, cînt, beau, povestim, cant şi plec în zori. Am intrat in propria casă şi m-am culcat obsedat de o întrebare: Oare am ajuns sau nu, în timpul astei nopţi, pe lună?...

Dor de răsărit de eu...

Un răsărit de asfinţituri
Apare din nimic la orizont,
Dintr-un nimic ce seamănă a noapte,
Dintr-un nimic ce seamănă a tot.

„Lumină lină” strigă Tudor Gheorghe,
Din amintiri în gândul meu.
Dar, parcurgând drumul spre suflet,
Un loc unde ajungem astăzi tot mai greu,
Din gând, urcând şi coborând prăpăstii,
Trecând din mort, în semizeu,
Lumina lină pierde linul
Şi se arunc-urlând a viaţă,
Ca din sălbatecă cascadă,
Adânc săpând cea mai ascunsă faţă,
Aprinde dor de munte şi de noul eu.

Titlul este la final

Privesc, c-o sete aberantă,
Bucăţi din foste animale,
Felii dintr-un nebun tubercul
şi celelalte nebunii,
Prinse ca intr-o trădătoare pânză de-arahnidă,
Într-o fragilă, albă, arsă, fostă grână.

Şi-ncep cu sadică plăcere,
Eterna şi vitala muncă criminală,
Ucid cu crudă neîndurare,
Fărâme din al focului rebut,
Ce-a fost îndepărtat şi dat spre epurare,
Urmând s-ajungă-ntr-o prăpastie fără de fund.

Şi îmi înfig sălbatec dinţii
Şi simt viaţa-ncet curgând
Şi mă cuprinde-atunci dorinţa
Să simt al lumii rost, în gură, mestecînd.

Şi după lungi secunde de-agonie,
Apune încă un final de început,
Lăsând în trupu-mi poftă, foame;
Dar, vânzătoarea-a dispărut,
Lăsându-mă flămând şi singur,
Să urc în trenul către infinit.


O shaorma într-o gară

Scrisoare singurătăţii

Mă aflu singur într-o lume populată,
De oameni singuri şi stafii,
De amintiri, de dintr-o lume de demult uitată,
De visuri şi reproşuri amării.

Îţi scriu acum dintr-un divan, uzat de doruri,
Cu un stilou, descoperit după o pânză grea de praf,
Din vremea când obişnuiam să scriu iubirii,
Cu sânge, lungi epistole, din care mai păstrez un epitaf:

„Acum, aici”(odată, undeva),
„Se săvârşeşte”(la trecut) „nespusă taină”
„Căci astăzi”(ieri) „murit-a singur cineva
Şi-a înviat în doi” (e oare o minciună?)

Deci, te întreb, de-ţi place să aduci durere,
În glasuri inocente de copil?
Să semeni a morţii dorire,
Pe un şezlong, al unui biet bătrân senil?
Îţi place să aşezi senin o mantă,
Între nebun îndrăgostit şi cer?
Şi doar s-aduci iluzia amantă,
Că pacea ta e tot ce ar trebui să sper?

Însă, acum, te rog, singurătatea mea pustie,
Să-mi laşi o clipă inima-napoi în piept să vie;
Şi când din nou, poate, va vrea să reînvie,
Eu încă sper, voi scrie-atunci singurătăţii-n doi, ca să revie.

În aşteptarea unor noi atingeri, Păstrând trecutele în suflet şi în gând

Rămâne-va-n uitare fiinţa mea-n păcate,
După ce tinei îi voi da ce-i se cuvine,
Dar, dorurile ce au frământat cu asprele cuvinte,
Frgmente fine din nemuritorul mâine,
Vor colinda albastrul infinit, de vânt purtate
şi vor muri odată cu ultimul munte.

Dar, pân-atunci, să răspundem chemării,
Ce-o raspândeşte-n inimi un bătrân Ceahlău;
Să adresăm mulţi ani cărării,
Ce are-n pază Pietrele de pe Rarău;
Să înălţăm un pas vioi şi-un cântec,
Spre Moldoveanu cel îmbrăţişat de cer,
Spre cei ce, prin făptura lor is cântec,
Spre-Apusenii, ce-ale noastre doruri,
cu palma-ntinsă cer.

Să părăsim vechi cimitire,
Brăzdate c-urme de-om şi de maşini,
Ce animate de dorinţi de nimicire,
Ucid proprii şi ale celorlalţi visări.

Să îndemnăm, al nostru, fiecare început,
Pe note de chitară şi de vânt,
Spre plaiuri care izvorăsc, al morţii, fără de sfârşit, sfarşit
Spre locuri, unde cerul vine pe pământ.

În curs de aflare...?

În noaptea albă-ntunecoasă,
Atâtea puncte şi-un zahir.
Şi-n noaptea albă-ntunecoasă,
Se oglindeşte sufletu-mi pe cer.

Şi-un punct şi-o lună şi-o minune,
Aştept să se desprindă dintr-un vis;
Şi-un cântec şi-o voce şi-o lumină,
Aştept să se audă din abis.

Şi-n aşteptarea mea târzie,
Mă-mpiedic de un fir de punct;
Şi mi se pare că zăresc o poezie,
Schiţat, un cântec, pe o coală de pământ.

Şi-atunci în monoton pustiu de gânduri,
Ţâşneşte-un fulger din adânc
Şi dirijând haotic sălbateca-nfruntare,
Între trecut,prezent şi viitor,
Sfărâmă infinitul care mă despărţea de vis
Şi zidul plângerii de lâng-abis.

Şi se făcu senin afară şi-năuntru
Şi orizontul nu mai oglindea doar nori;
Apar şi visul şi abisul,
Spre care vreau acum şi cred că pot să zbor.

Va urma...!


In loc de „Va urma...”

E noapte-afară şi...
Mă-ntorc, sunt gata, atât, e noapte, sunt în casă;
Si nu mă uit, am energie, vreau soare-acum şi...
bine, noapte bună.

Visez că noaptea mea, în vocea ta o să apună
Şi îmi vei fi şi îti voi fi şi soare, stele, lună;
Îţi aţinteşti negrul spre mine,
Îmi spui: „Sunt gata. Vin cu tine!”

A fost un vis...şi tu te-ascunzi în casa şi în mintea ta
Şi laşi pustiu şi dor în fruntea mea.
Atât, e noapte şi atât;
Şi mi-am pierdut pe-acolo, pe-undeva,
Şi liniştea si cântecul şi cred şi inima.

Şi bate tare!

Şi nu mă uit, sau m-am uitat?
În orice caz, nu te-am uitat pe tine;
Şi cred c-o să mă uit, pe-acolo, dacă vrei,în iarba ta
Şi-o să rămân uitat de mine, sau de... în calea amintirii,
Celui ce a sperat şi speră incă-n „DA”

Ai energie şi te tot duci, te tot întorci,
Dar ia-mă şi pe mine în privirea ta
Şi du-m-acolo, undeva,
Unde eşti numai tu şi vocea ta.

Şi-acolo, într-un vis cu urme de real,
Să construim din două piese-un suflet,
Dar în dublu exemplar.

Şi tu vrei soare, dar tu eşti deja,
O stea ce arde-n flacăra,
Ce-a izbucnit în noaptea grea,
Aici în universul ăsta, undeva

Un epilog
Ei... şi de va fi să fie bine,
Voi spune „noapte bună” nopţii, şi cu tine,
Vom inventa un soare, lângă luna plină,
Şi doar al nostr-un cer şi stele şi lumină

Alt epilog
Şi de va fi să fie noapte, în locul soarelui visat,
Voi spune: „Este bine”,
Eu am atins şi am îmbrăţişat,
Un punct ce toată veşnicia, de pân-acuma, l-am visat

O jumatate sau mai mult pana la-ntreg

Un alb de galben scaldă-n raze argintii,
Negrul albastru
Şi-n întunericul, spart de lumina jumătăţii,
Poţi desluşi clar, jumătatea lipsă
Dintr-un copac fără de frunze
Şi dintr-o pasăre fără de cânt
Din cel ce n-are umbra după dânsul
Dar, nu din umbra făr’ de cel
Şi dintr-un om fără de suflet
Dar, nu şi dintr-un suflet fără om.

Şi noaptea pare-o zi întunecoasă.
E noapte sau e zi?
E noapte-n ziua gândurilor mele
Şi-n labirintul ce-are ascunsă jumătatea lipsă
Se zbat călăuzite de jumătate de lumină
Si sentimente si dorinte, intr-o dezordonata contradictie
Si lacrimi, zambete si versuri
Si multe nuante de albe-negre visuri

Şi verdele imaculat, murdar ce şade-n zare,
Pe lungi coloane sau spânzurat de cer,
Îmi pune-n suflet, nedefinit şi fără de culoare dor,
Pentru nimicul cel mai important din lumea asta,
Nimic fără de care eşti nimic,
Pentru un mit ce n-are nume,
Pentru un vis de infinit,
Un tot ce e sortit să completeze
Macar o jumătate lipsă din întreg.

Mulţumiri soliei

Mulţumiri soliei


Aflai odata că pământul,
De unde verdele îşi trage cântul,
Se-mbogăţeşte cu putreziciune
Şi viaţă nouă izvorăşte din ce a fost şi este
Stricăciune.

Şi dup-o iarnă grea dădui de-o ciocârlie,
Ce îmi aduse-un fir de iarbă-n cântec, o solie:
„E timpul ca să reînvie
Din tot gunoiul rapsodie vie”

Ei... da grapă, plug de und’ să vie?
Găsii-n adâncuri fierărie.
Si-acolo-n vatră o scânteie.
Şi prefăcui in foc, rugina în tărie,
Şi fiare vechi în ceea ce avea să fie,
O frământare care drumuri noi învie.

Hmmm...
Ce poţi să faci cu o solie şi-o scânteie?
Agricultură, fierărie şi o poezie.

Tot. Tu

Tot. Tu


Un tot există-n toţi şi-n toate.
Un tot ferice sau un dor,
Un dor de moarte sau nemuritor,
O mână de pământ sau fir de zbor,
O nebunie sau un geniu creator,
Un şarpe sau nemaivăzută floare,
Un fals penibil sau nepreţuite-odoare,
Un car de vise sau abia schiţat un gând,
În veşnic zbucium sau de-a pururi dormitând,
Un astăzi, un trecut şi-un viitor,
Sau doar o clipă din desfăşurând fuior.


Un infinit absurd,
O întâlnire de culori,
O groapă de gunoi plină de flori,
O fire slabă şi un Macedon,
Necunoscută umbră şi Napoleon,
Un ideal ce n-are nume,
Găsi-l-voi oare rătăcind prin lume?