Prima strofă

Era o dupăamiază târzie de toamnă târzie...
Plouase o săptămână întreagă fără oprire, aşa că, stratul de frunze începuse să intre în putrefacţie; cum ploaia încetase, covorul multicolor-murdar se uscase şi nu se prea observa aspectul asta, dar eu îl simţeam, prin mirosul său morbid şi începuse să mă infecteze, pe dinăuntru şi pe dinafară. De fapt toţi erau infectaţi în jurul meu, dar nimeni nu voia să recunoască şi marginalizau pe oricine spunea asta, aşa că tot mai des eram trimis la spitalul de nebuni, de la marginea oraşului.
Era o dupăamiază târzie de toamnă târzie şi ieşisem din casă cu gândul să fac o plimbare prin oraşul cuprins tot mai strâns în ghearele putrefacţiei. Pornii în pas alene, fără o direcţie anume, mototolind în gând nişte cuvinte, din care ameninţa, sau cel puţin aşa speram, să iasă o strofă şi poate chiar o poezie. Mă trezii la un moment dat un claxon strident şi obsevai că luasem calea spitalului de nebuni, de la marginea oraşului şi că între timp grăbisem pasul, ca şi cum aş fi întârziat la ceva important. Intrigat, dar foarte curios, m-am lăsat în voia paşilor şi nu peste mult timp am ajuns la destinaţie.
La vremea aceea, linia ferată, singura din Europa care traversa centrul oraşului viu si a celui mort(cimitirul), trecea şi pe lângă ospiciu; între timp, din cauza unui accident foarte controversat – un tren calcase pe directorul de atunci al ospiciului, în drumul său spre muncă, şi îl târâse până în centrul oraşului – linia fusese reproiectată, si acum ocoleşte centrul. Dar să revenim la vremuri trecute…
Ajunsesem, aşadar, lângă spitalul de nebuni. Existau în acel loc mai multe linii feroviare dezafectate, relicve ale industriei odată înfloritoare şi aceasta intrată in putrefacţie în acele zile; alesei una, mai plină de gunoaie casnice si dejecţii umane şi animale, pentru a fi sigur că nu e cea folosită de trenuri, şi mă întinsei între şine, pe diagonală, luându-mi ca pernă pe una dintre ele.
Începuse să bată vântul, iar frunzele intrate în putrefacţie, dar uscate, îşi târau tristeţea peste pământul aflat în moarte clinică, căutând disperate fire de iarba verde de care de care să îşi agaţe puţinele speranţe rămase. Câţiva câini se apropiară mârâind şi cu dinţii rânjiţi; animal sau om să fi fost, ar fi trebuit să mă fi ridicat să ma apăr, sau să le arăt cine e fiinţa superioară, dar nu mă simţeam nici una, nici alta, aşa că am închis ochii şi… atât.
Îi simţeam apropiindu-se, ajungând chiar deasupra mea, mirosindu-mă indecişi. Deschisei ochii şi văzui pe un altul, cred că femela dominantă, pentru că venea spre mine în pas de manechin, eu urmând, cred, să îi slujesc drept podium însângerat. Cerul murdar se zgâia lacom la scena ce urma să aibă loc, îngrămădind soarele, ce încerca să îmi ia partea, într-un colţ şi acoperindu-l frenetic cu perdele de întuneric, gata să bată din palme, la final. Puţinii copaci din apropiere scârţâiau lugubru, susţinuţi vocal de ciorile care îşi aşteptau partea de pradă. Într-un final, după o aşteptare chinuitoare care nu se mai termina, un sunet ascuţit dădu semnalul festinului…
Deschisei ochii nedumerit… Câinii plecaseră de lângă mine şi nu îmi puteam da seama de ce!? În schimb cerul, copacii, ciorile, totul aveau aceeasi lăcomie în priviri ca şi cum asta fusese doar o diversiune.
Nu mai înţelegeam nimic!
Sunetul ascuţit se repetă şi, ca la un semnal, versurile se înşirară ca nişte mărgele pe o aţă, formând prima salbă de cuvinte creată de mine vreodată:

Se luptă verdele cu iarna…
Iar trenul îşi urmează drumul către un sfârşit.
Se zbuciumă pământul gol, urlându-şi pruncii,
Iar oamenii, nepăsători, păşesc pe crime până în mormânt.


Abia când am văzut deasupra capului metalul, am realizat că linia nu era dezafectată şi că trebuia să intru în garda de noapte, peste puţin timp.
Era o noapte timpurie de iarnă timpurie…

Aievea

Rătăcesc pe câmpuri udate de
Ploi cu soare.
Şi parcă sunt doar amintiri
Copacii toţi sunt fără frunze.
Ştiam că este ceaţă,
Dar e cald!...
Zăpada sufocă mugurii copacilor
In timp ce lanurile ard.
Descopar usa: e albastră!
Deschid, alunec peste viermi;
Un măr e prins de putrefacţie,
Dar muşc…şi-i dulce, greu,
Şi mă sufoc!
Vreau apă…mănânc zăpadă
E caldă! Mă sufoc!
Ascult o voce-n intuneric.
Sunt copaci care mă strigă.
“Vin! Nu…de ce fugiţi de mine?!”…
Trec peste-un pod, peste o groapă
Scap nou-născutul pe cărare
Şi-mbrăţişez cei trei copaci…
Şi-mi inchid ochii.
Mă plouă cald şi mă sufoc.
Câmpurile-s goale
Zăpada s-a topit
Şi usa albă nu se mai deschide!
Din spate mă priveşte-o oglindă:
Sângele-mi picură-n noroi,
Dar soarele-mi zâmbeşte
Şi simt din nou că mă sufoc:
Aş vrea să strig, dar plâng
Pe câmpul zorilor de zi
Pe barba timpului trecut
Pe frunzele copacilor albaştri…
Sunt in pustiu
Şi cerul râde căci e Infernul pe aproape
Dorm lâng-o sfântă
pe-o pânză roşie, brodată.
Privesc o floare şi-o culeg
Ca să i-o aşez pe piept.
Sfânta-mi zâmbeşte
Mă ia de mână
Şi murmură că am să mor.
Eu il sărut
Şi el ma ia de după umeri
Apusuri sângerii de pe un pod privim
Sunt frumoasă,
Frumoasă ca ultima rază de soare
Imbrăţişată de lumina lunii negre.
Şi chiar ştiam că va fi ceaţă
Intr-adevăr, a inceput să plouă;
E soare şi e cald
Lumina mi se pleacă la picioare
Şi cad in groapa de pe pod
şi nu am aripi ca să imi apese sufletul
Sunt singură in zbor şi
cad in universul purpuriu
Care asteaptă să mă-nghită.

Şi deschid ochii.
sunt singură-n odaie,
Iar ploaia rece bate-n geam ameţitor.


(o părticică dintr-un suflet de lângă sufletul meu)

Cum se poate vindeca mâncărimea de la picioare cu Lanţurile Pietrei Craiului

Mă trezesc într-o joi dimineaţă cu o mâncărime acută în tălpi şi cum singurul tratament la care nu am reacţii adverse e cura de cărări de munte, mă apuc să caut tovaraşi de cură! Propun Lanţurile(Zaplazul), din Piatra Craiului, a căror coborâre o abandonaserăm cu puţină vreme în urmă din cauza vremii şi mai ales a echipamentului necorespunzător. Găsesc companion pentru Creasta Mălinului, din Bucegi, pentru duminică dar, din cauza unor probleme personale, el e nevoit să renunţe, în cursul zilei de sâmbătă, aşa că eu...

M-am gândit aşa: boala mea s-ar putea agrava rău de tot dacă mai stau încă un weekend în cămin!

Aşa că sâmbătă seara m-am urcat în trenul spre Ploieşti, duminică dimineaţă am luat autostopul până în Braşov, respectiv trenul spre Zarneşti, având ca ţintă, pentru moment, Plaiul Foii. Ajuns acolo, m-am gîndit să mă mai plimb şi eu prin împrejurimi şi am ajuns, aproape fără să îmi dau seama, pana la Şpirla. Acolo, am intrat în refugiu, am mîncat şi mi-am pus colţarii, aşa, să văd şi eu cum îmi stă cu ei. Apoi mi-am zis că aş putea să îi încerc puţin pentru că era pentru prima oară când îi puneam în picioare; am făcut câţiva paşi până am ajuns la baza Lanţurilor. Erau câteva urme despre care ştiam, de la nişte oameni pe care îi întâlnisem la urcare, că aparţineau unor tipi care încercaseră traseul cu o zi în urmă şi se întorseseră(le mulţumesc pe calea asta pentru urme). Vremea era superbă, timp mai aveam destul până la lăsarea întunericului, zăpada era acceptabilă şi simţeam un exces inexplicabil de adrenalină aşa că am intrat în traseu.
Soare, albul zăpezii contopindu-se cu veşnic verde, câte-un sol al pădurii şi câte-un petic de stâncă dezgolită, albastrul bolţii şi nedesluşitul orizontului, muzica tuturor acestora adusă pân’ la mine de adierea vântului ce mângâia momentul şi gândul că sunt martorul al acelor minuni îmi strecurau în suflet o voluptate dureros de puternică.

Cu toate astea, Omul nu era în toane prea bune... La un moment dat s-a înnegurat, dintr-o dată şi a început să-şi sufle năduful printre stânci; nu pot nici acum să înţeleg cum au putut stâncile să rămână indiferente la supărărea lui, pentru că pe mine m-a mişcat până la lacrimi(uitasem ochelarii de protecţie acasă). Solii pădurii se retrăseseră, gheaţa era din ce în ce mai prezentă pe prizele mele, viscolul îmi amenajase bazine de înot, mai ales la intrarea în hornuri(de multe ori mai înalte de 1 metru) iar ceaţa îşi aşeza fundul tot la 2 paşi în jurul meu. Cu toate astea înaintam, mai cu spor, mai fără spor, pînă la un moment dat, cînd am cam pierdut marcajul... stânga, dreapta, înainte, înapoi... când s-a retras puţin ceaţa am observat un horn, care îmi părea foarte cunoscut... realizez că era punctul în care abandonaserăm coborârea, cu ceva timp în urmă şi cu toate că ceaţa se reinstalase, urc rapid porţiunea rămasă şi ajung în creasta; acolo se simţea cel mai bine supărarea Omului(acel moment fiind singurul în care m-am bucurat că am rucsac greu în spate), aşa încât mi-a fost relativ greu să deschid uşa refugiului.

În fine, ajuns înăuntru am mâncat câte ceva dar nu a mai fost nevoie mă ocup eu de masticaţie pentru că dinţii mei se descurcau de minune singuri(experimentam un frig teribil, cu toate că nu erau temperaturi chiar aşa de scăzute); apoi m-am băgat la somn(oare să mai amintesc şi de capacul sticlei cu apă, care s-a desfiletat în sacul meu de dormit şi că am fost nevoit să dorm cu pelerina de ploaie pe mine?)

Dimineaţă am lăsat în urmă priciul-piscină(condens+ploaia ce începuse peste noapte) şi am coborât pe la refugiul Grind, Table, şi apoi prin satul Peştera, traseu balaurit oleacă, pentru ca se pusese din nou ceaţă. Ajuns odată cu noaptea şi cu ridicarea ceţii în satul Peştera, după o scurtă informare şi alimentarea sistemului cu apă am luat-o la picior mai departe; din satul Măgura, am coborât pe o scurtătură, prin pădure, „imposibil de rătăcit” dar „foarte riscantă noaptea”(informaţii utile) şi am ajuns la Botorog ; aici, după un meritat(zic eu) pahar de vin fiert, am găsit un tip care m-a dus cu maşina pănă în Tohanul Vechi; după vreo jumătate de oră de stat în frig, un nene foarte de treabă m-a luat şi m-a dus până în Braşov(„Ăsta e numărul meu. Nu îţi iau nici un ban, dar să mă suni când ajungi acasă la tine!”) Din Braşov, deja reapucat de dor de munte, dar fără altă alternativă, am luat trenul spre „mult-îndrăgita” facultate de economie şi administrarea afacerilor şi.... gata!

Dar...

Va mai urma!!!

Primul meu contact cu bijuteria - Piatra Craiului

Eheee...
Apăi, vedeţi voi, eu eram pentru prima oară în viaţă „fugit de acasă”. Unde? Într-un loc numai bun de fugit de acasă, în creasta Făgăraşului! Şi m-am gândit eu că daca tot am făcut-o lată aş putea s-o mai lăţesc un pic... Aşa că, m-am hotărât să mai stau hoinar o vreme prin munţi! Nu ştiam pe unde si propunerea Miky-ei de a merge În Crai cu Codruţa şi Sandu, care trebuiau să vină din Bucureşti, a picat ca din cer. Aşa că în ultima zi de creasta Făgăraşului rămânem în urmă, eu cu Miky şi după un pui de somn, o incursiune la o stână fără brânză şi oleacă de bălăurit ajungem la drumul forestier spre Plaiul Foii. Aici de-a lungul drumului, lung de altfel, ne delectăm cu mure şi zmeură şi ne rugăm să nu plouă; degeaba; însă odată cu primele picături opreşte o maşină şi ne ia. Înghesuit în spate printre rucsaci, la îndemnul, lui Miky mă contorsionez să mă uit pe geam... mi s-a părut că visez... am vazut-o... Bijuteria... Cum care? Piatra Craiului! Şi acu mi se face pielea găină când îmi amintesc...

Bijuteria!


În fine ajungem în Plaiul Foii şi mergem direct la magazin, de unde procurăm pateu cu paine şi cartoafe felii uscate. Aaa, da şi bere! Ploaia reîncepe şi noi o salutăm cu berea în mână! La un moment dat mergem la nişte bătrânei care aveau 3 corturi si îi rugăm să ne ţină rucsacii sub unul dintre ele iar ei ne fac loc intr-unul din ele ca să şi dormim; oameni de treabă. Odată rezolvată problema asta, mergem şi noi să căutăm o baie turcească; ne mulţumim până la urmă cu un duş la cabană şi ne întoarcem la cort, unde după schimbarea plasturilor de pe rănile făcute de bocanci(trebuia să botez Scărpişorii în Făgăraş) ne culcăm. A doua zi ne apucăm să ne spălăm rufele şi apoi... Vinnnnnn! Da, Codru şi Sandu veneau mândri într-un bolid cu 2 cai putere. Îmbrăţişări, pupături, Charlieeeeeeee!!Candy mountain!!!! Apoi mâncareeee proaspătă pentru flămânzii trecuţi prin 6 zile de făgărăşeală(brânză a la Nehoiu, plăcintă a la Codru, muşchi a la Sandu şi alte bunătăţi) ! Şi în final dăm startul asediului Craiului!

Codruţa în bolid!

Strângând rufele de la uscat

Startul asediului Craiului


Nu ştiu ce au unii cu bălăurelile pentru că mie chiar îmi plac! Da, am bălăurit puţin prin pădure dar nu puteam să ne rătăcim prin codru cu Codru lângă noi aşa că am ieşit la lumină(nu înainte de a ne întâlni cu 2 tipi, cu rucsăcei care pareau machetele celor din spatele nostru). Aaa şi să nu uit şi de Refugiul din spatele Speranţelor, în caietul căruia Codruţa făcu un înscris de toată frumuseţea.
Ei acu’ partea de pus în CV: Padina Călineţului. Căţărăm noi mai pe direct mai pe ocolite şi trecem şi peste asta şi ajungem în creastă! Uraaaa!

Apa izvorâtă din stâncă

Miky cu supramănuşa ei waterproof

Fluturaş

Fluturaş

Fluturaş

Transcrierea speranţelor

Coborând cu menajeria în spate

Minune sub bolţi

Bulevardul Călineţului

Funduri(nu şaua)

Învăţ să zbor

În refugiul Ascuţit mai erau doi tipi dintre care unul fotograf profesionist ce îşi câştiga traiul vânând poze prin toate ţările lumii(vreau şi eu) Peste noapte am fost anuntaţi că s-a lăsat ploaie zdravănă, prin semnale vizuale, auditive si senzitive(ploua în refugiu)

Dimineaţă ne trezim...

şi o luăm, cu părere de rău, în jos! Luăm apa de la cei 2(noi ne luasem prea puţină) dar întâlnim multe izvoraşe(de la ploaie) şi ne descurcăm. Coborâm mai departe, pe brâul Ciorânga Mare, însoţiţi de capre negre, pana la tufele de afine unde facem popas şi sătui şi negri ajungem într-un final jos, nu înainte de a completa scriitura din ziua anterioară, din jurnalul refugiului.

Refugiul atât de Ascuţit încât străpungea norii şi norii pe el(am împărţit priciul cu ploaia)

Refugiu de vise lângă refugiu pentru visători

The men

4 roşu aprinşi în suflet langă un roşu ascuţit

Doamne, îţi multumesc că a plouat şi s-au făcut izvoare!

Doamne, îţi multumesc că a plouat şi s-au făcut izvoare!

Canionul Ciorânga Mare uitându-se la Codru

Isn't she cute?

Băştinaşe

Alt băştinaş cu rucsacul în spate

Miky şi apa vieţii

Vrei? Nu-ţi dau!

Infinitul, văzut printre jnepeni!

Hai, nu vii să mă iei?

Povestea unei poveşti de poveste

The "NOI": Sandu, Codruţa, Miki, Bogdan(de la stânga la dreapta)

Foame

Sete 1

Sete 2

Sete 3

Sete 4




De aici aventurile continuă... şi continuă... şi continuă...