Primul meu jurnal de tură

Era demult albastru roşul
Şi Roşu înc-un început de-albastru
Şi paşii erau prea înceţi să stingă, sau s-aprindă roşul
Şi sufletul îngurgita fărâmituri de-albastru...

Aşa-ncepea povestea ce-am citit-o
Pe-un fund de mare înnecat în nori;
Aşa-ncepea încă un zbor către-nălţime,
Un zbor des încercat de ale ceţii mori.

Zburând apoi, tot prin poveste
Trecând prin cer şi dărâmând pe zei
Mă aşteptam s-apară după fiecare stâncă
Nemuritor şi fără de sfârşit un „Vei...

Vei întâlni un munte numai pentru tine,
Vei fi tu munte numai pentru ea,
Veţi colinda nenumărate răsărituri împreună
Şi fiecare nouă zi va fi un început de „Va urma...”

Vei izvorî de pe un vârf bătut de vânturi
Şi geamăn frate fie-ţi-va înc-un izvor;
Veţi colinda-mpreună printre creste
Mânaţi spre-aceeaşi culme de acelaşi dor.

Şi alte vei şi veţi şi va şi vom
Nedespărţite şi-mpletind în sus cascadă,
Îmbrăţişaţi să ne găsească-n fiecare noapte sub acelaşi cort,
Având sub noi dorinţă şi din stele făurită tendă.

Dar, mult prea brusc s-a încheiat povestea
Cu ploaie, frig si despărţiri.

Acum mi-e frig mi-e sete şi mă doare
O respiraţie ce nu-mi mai bate în obraz
Stau cufundat într-o urbană jale
Cât va mai ţine? Şi de ce tot trebuie să întăresc al dorului zăgaz?

Promit mai multă claritate în următorul.

Noapte. Bagaje mele se pregătesc pentru plecare. Ceasul îşi învârte febril braţele în jurul timpului...

Tic - tic - tic - tic - tic-tic – ţanc!
Este ora mesei!
Mă scol din făcutul bagajelor şi mă uit pe fereastră, să citesc meniul: ca de obicei, la felul întâi avem o plimbare pe sub stele; ma schimb repede de griji, mai las vreo 2 doage acasă şi purced, astfel echipat, spre festinul promis. Hmmm, ceva nou! Se pare că bucătarul a adăugat astăzi un condiment nou: o delicioasă pană de curent. Cu o poftă de mâncare enormă escaladez fereastra, sorb nesătul mirosul nopţii pure şi îmi încep festinul. Înfing furculiţa cea cu 2 picioare în drum, tai cu cele 2 cuţite căprui din dotare întinderile şi înghit în suflet, centimetru cu centimetru din infinitul negru, mozaicat cu cioburi luminoase împreuna cu nectarul muzicii liniştii. Dar, tot mâncând observ că, încetul cu încetul dispare savoarea de la început; acel condiment minunat nu fusese adaugat omogen şi acum am în faţă bucăţile necondimentate! Cu toate acestea, continui sperând că voi mai afla pe limbă gustul care îmi mângâiase foamea şi-mi sorbise din setea care îmi măcină dorul de nedor. Se dovedesc a fi speranţe deşarte, ba chiar începui să simt gustul coclit de strigăte şi motoare. Într-un final, ajung la capătul primului fel şi sun să îl primesc pe al doilea. O dată, de două ori, de multe ori... şi nimic...
Ca de obicei, în momentul în care sunt pe punctul de a pleca apare; dar, ceea ce mi se pune pe masă nu arătă deloc apetisant; e un amalgam între planificare, ore fixe, trenuri, bani lipsă, prefigurarea a 3 ani de muncă ce nu îşi vor afla sursă de tărie în inimă, în vise şi hotărâri ce îmi vor face mult sânge rău dar şi părţi bune: o plecare departe, ceva mai multe libertate, chiar condamnată la constrângeri materiale, preludiul unei călătorii ce se va termina în Vama(pomul oprit) şi presimt ca va fi o nouă vamă, atît datorită Vămii şi a Anotimpului pe care urmează să îl întâlnesc acolo dar mai ales a hotărârilor pe care trebuie să le mestec acum. Aleg, aleg, aleg, tai, pregătesc dar nu reuşesc să duc la gură părţile mai puţin bune cu toate că ştiu că sunt de neevitat. Însă, se apropie cu paşi repezi momentul în care trebuie să termin, aşa că înghit ceea ce îmi mai rămăsese, la un loc cu fructul oprit, fără să mai aleg, sau să mai mestec, cu riscul de a mă strica la stomac rău de tot; iau desertul la pachet, mulţumesc şi pornesc grăbit spre casă; odată escaladată fereastra inapoi, mă pregătesc să gust din pachet dar, realizez... că trebuie să mă trezesc, înainte de a mă fi culcat.
Ştiu că pare extrem de neverosimilă povestea mea şi am încercat sa conving, în primul rând eul meu că luasem parte la ea; astfel, am încercat să reîngurgitez ceea ce tocmai mi s-a povestit mâncasem şi am facut o radiografie a conţinutului. Apoi am privit cu atenţie pe diapozitiv şi am realizat, cu stupoare că am în faţă, de fapt, această foaia de hârtie pe care tocmai aţi parcurs-o.
Nu cred că vă va pica foarte bine dar, având speranţa că nu vă va fi foarte rău, vă las şi mă duc să îmi servesc desertul pe care îl pierdusem în acea noapte.

Selenul mormânt al trupului luminii

Intro:
Şi văd deasupră-mi o fărâmă de ţărână
Dar, flăcări palide tâşnesc din ce se ştie a fi pământ;
Îţi spun: e-un cimitir celst în care fiecare seară
E martoră la omorârea soarelui de către orizont.

Astfel,
În fiecare noapte,
În timp ce întunericul aduce
Tributul său către pământ;
În fiecare noapte,
Îngenunche şi pleoapă şi lumină,
Măreţul Soare intră în mormânt.

În fiecare noapte,
La capu-i se aduc făclii de mii de ani nestinse,
În fiecare noapte,
Se lasă negru văl peste întregul univers,
În fiecare noapte,
Şi bufniţele secondate de tăcere cântă
În fiecare noapte,
Din poezia vieţii morţii, înc-un vers.

Inflexiune:
Ai ochi? Ai ascultat vreodată asfinţitul?
Şi prăbuşirea falnicului în abisul sângeriu?
Se frânge, apune infinitul, piere, plânge
Şi cerul strigă: Astăzi e gata, mâine e pustiu!

De vei rămâne totuşi viu o noapte
Şi aţinti-ţi-vei ochii sufletului către cer
Vedea-vei facle, liniştea şi bufniţele-adunate,
Adeseori împărtăşite, mai mult sau mai puţin, de ger.

Şi întunericul strângând la sânu-i, pe un deal, o umbră,
Deconspirând în ochii-i o lumină de pe cer;
Cunoaşte-vei, în urletu-i, chemare de viaţă,
Dor după adevărata Viaţă, ce puţini o cer.

Înfiorat de acel dor, vei căuta Viaţa
Şi vei vedea că izvorăşte din mormânt;
Îţi spun: e mort doar trupul, sufletu-i lumină,
Turnând lumina-n sufletul celor puţini şi-n gând.

Vei plânge când, spre dimineaţă
Trezite-vei din noapte la profana viaţă;
La noapte, însă, ieşi din moarte şi-ţi voi arăta
Că nici un cimitir, lumina nu poate a-ntemniţa!