Mă trezesc într-o joi dimineaţă cu o mâncărime acută în tălpi şi cum singurul tratament la care nu am reacţii adverse e cura de cărări de munte, mă apuc să caut tovaraşi de cură! Propun Lanţurile(Zaplazul), din Piatra Craiului, a căror coborâre o abandonaserăm cu puţină vreme în urmă din cauza vremii şi mai ales a echipamentului necorespunzător. Găsesc companion pentru Creasta Mălinului, din Bucegi, pentru duminică dar, din cauza unor probleme personale, el e nevoit să renunţe, în cursul zilei de sâmbătă, aşa că eu...
M-am gândit aşa: boala mea s-ar putea agrava rău de tot dacă mai stau încă un weekend în cămin!
Aşa că sâmbătă seara m-am urcat în trenul spre Ploieşti, duminică dimineaţă am luat autostopul până în Braşov, respectiv trenul spre Zarneşti, având ca ţintă, pentru moment, Plaiul Foii. Ajuns acolo, m-am gîndit să mă mai plimb şi eu prin împrejurimi şi am ajuns, aproape fără să îmi dau seama, pana la Şpirla. Acolo, am intrat în refugiu, am mîncat şi mi-am pus colţarii, aşa, să văd şi eu cum îmi stă cu ei. Apoi mi-am zis că aş putea să îi încerc puţin pentru că era pentru prima oară când îi puneam în picioare; am făcut câţiva paşi până am ajuns la baza Lanţurilor. Erau câteva urme despre care ştiam, de la nişte oameni pe care îi întâlnisem la urcare, că aparţineau unor tipi care încercaseră traseul cu o zi în urmă şi se întorseseră(le mulţumesc pe calea asta pentru urme). Vremea era superbă, timp mai aveam destul până la lăsarea întunericului, zăpada era acceptabilă şi simţeam un exces inexplicabil de adrenalină aşa că am intrat în traseu.
Soare, albul zăpezii contopindu-se cu veşnic verde, câte-un sol al pădurii şi câte-un petic de stâncă dezgolită, albastrul bolţii şi nedesluşitul orizontului, muzica tuturor acestora adusă pân’ la mine de adierea vântului ce mângâia momentul şi gândul că sunt martorul al acelor minuni îmi strecurau în suflet o voluptate dureros de puternică.
Cu toate astea, Omul nu era în toane prea bune... La un moment dat s-a înnegurat, dintr-o dată şi a început să-şi sufle năduful printre stânci; nu pot nici acum să înţeleg cum au putut stâncile să rămână indiferente la supărărea lui, pentru că pe mine m-a mişcat până la lacrimi(uitasem ochelarii de protecţie acasă). Solii pădurii se retrăseseră, gheaţa era din ce în ce mai prezentă pe prizele mele, viscolul îmi amenajase bazine de înot, mai ales la intrarea în hornuri(de multe ori mai înalte de 1 metru) iar ceaţa îşi aşeza fundul tot la 2 paşi în jurul meu. Cu toate astea înaintam, mai cu spor, mai fără spor, pînă la un moment dat, cînd am cam pierdut marcajul... stânga, dreapta, înainte, înapoi... când s-a retras puţin ceaţa am observat un horn, care îmi părea foarte cunoscut... realizez că era punctul în care abandonaserăm coborârea, cu ceva timp în urmă şi cu toate că ceaţa se reinstalase, urc rapid porţiunea rămasă şi ajung în creasta; acolo se simţea cel mai bine supărarea Omului(acel moment fiind singurul în care m-am bucurat că am rucsac greu în spate), aşa încât mi-a fost relativ greu să deschid uşa refugiului.
În fine, ajuns înăuntru am mâncat câte ceva dar nu a mai fost nevoie mă ocup eu de masticaţie pentru că dinţii mei se descurcau de minune singuri(experimentam un frig teribil, cu toate că nu erau temperaturi chiar aşa de scăzute); apoi m-am băgat la somn(oare să mai amintesc şi de capacul sticlei cu apă, care s-a desfiletat în sacul meu de dormit şi că am fost nevoit să dorm cu pelerina de ploaie pe mine?)
Dimineaţă am lăsat în urmă priciul-piscină(condens+ploaia ce începuse peste noapte) şi am coborât pe la refugiul Grind, Table, şi apoi prin satul Peştera, traseu balaurit oleacă, pentru ca se pusese din nou ceaţă. Ajuns odată cu noaptea şi cu ridicarea ceţii în satul Peştera, după o scurtă informare şi alimentarea sistemului cu apă am luat-o la picior mai departe; din satul Măgura, am coborât pe o scurtătură, prin pădure, „imposibil de rătăcit” dar „foarte riscantă noaptea”(informaţii utile) şi am ajuns la Botorog ; aici, după un meritat(zic eu) pahar de vin fiert, am găsit un tip care m-a dus cu maşina pănă în Tohanul Vechi; după vreo jumătate de oră de stat în frig, un nene foarte de treabă m-a luat şi m-a dus până în Braşov(„Ăsta e numărul meu. Nu îţi iau nici un ban, dar să mă suni când ajungi acasă la tine!”) Din Braşov, deja reapucat de dor de munte, dar fără altă alternativă, am luat trenul spre „mult-îndrăgita” facultate de economie şi administrarea afacerilor şi.... gata!
Dar...
Va mai urma!!!
