La escaladat luna...

Azinoapte, pe la ora strigoilor, m-am îmbrăcat cu geaca de munte şi am ieşit la escaladat luna. Mi-am luat cu mine numai dorurile, visele, speranţele, nebuniile, extremele, contradicţiile şi pe mine(ce de sinonime!). O şi să nu uit: o carte, muzica şi cuvintele. Aproape de departele unde locuiesc, am dat de o bucată de munte: un pin, din vârful căruia, putea da mâna cu ea. Dar, până am ajuns sus, ea se furişase în spatele unui tufiş de nori, nu înainte de a ne furişa, şmechereşte, o privire pe deasupra lor. Totuşi, noi ştiam unde e pentru că nu-şi putuse vârâ toată aureola în ascunziş. Aşa că ne-am aşezat în frunziş, să nu ne vadă şi să o putem prinde când va ieşi la plimbare. Dar, cerul se ţinea de glume; şi-a trimis mesagerii să-i înghită şi bruma de lumină, care mai ţinea în viaţă aşteptarea noastră târzie. M-am încăpăţânat să nu ne întoarcem acasă, înainte de a o atinge; ne-am coborât şi ne-am aşezat în jurul paginilor, sub lumina unui vârf de stâlp, de pe marginea unui drum uitat de lume. Aşa am aflat şi eu că „în ziua de 11 noiembrie 1977, Veronika hotărî că sosise, în fine!, momentul să se...”dar uite-o, uite-o; a apărut din nou: rotundă, alb-galbenă,tăcută, vie, mişcându-se alene, pe al cerului platou. M-am uitat cu grijă, calculându-mi prizele, de care să mă ajut în drumul către ea; ce naiba se întâmplă? Observ cu stupoare că, în momentul în care puneam mâna pe ele, dipăreau, ca şi cum nu ar fi existat! Am încercat zadarnic de câteva ori şi am schimbat strategia: am încercat să ajung cea mai apropiată stea. Dacă aş fi reuşit, ar fi fost uşor mai departe: aş fi sărit din stea în stea, până când aş fi putut pune piciorul pe ea. Într-un final, după lungi secunde de neputinţă, mă trezeşte din nebunia asta o chitară, acompaniată de o voce(mai multe). Şi cu toate că sfida aproape orice normă a artei, mă atrăgea nespus, pentru că înălţa euforia veselă a unor suflete ce se atinseseră de un strop de fericire. Oare nu-i tot închipuire? Nu, în vis cred că ar suna mai bine! Vreau să cânt! Vreau să cânt! Vreau să cânt! Cine mă împidiecă? Nimeni! Şi totuşi nu cânt! Aştept! Ce aştept? Nu ştiu! Poate o adiere de munte, poate dogoarea unui foc de tabără, poate un asfinţit pe o margine de stâncă, poate oboseala împlinită a sfârşitului unei zile de străbătut cărări alpine, sau legănarea trepidantă a unui compartiment de tren. Mă apropii şi descopăr o voce cunoscută. Să intru, să nu intru? Aşteptam, cu răspunsul la întrebare paralizat între buze, de valurile sonore izvorâte din pieptul chitării. Au obosit corzile; ies cântăreţii pe balcon la o ţigară: „Salut omule! Ce faci pe aici? Intră! Prima pe dreapta”. Intru, cânt, beau, cânt, nu fumez, cînt, beau, povestim, cant şi plec în zori. Am intrat in propria casă şi m-am culcat obsedat de o întrebare: Oare am ajuns sau nu, în timpul astei nopţi, pe lună?...