miercuri, 26 mai 2010

Scrisoare singurătăţii

Mă aflu singur într-o lume populată,
De oameni singuri şi stafii,
De amintiri, de dintr-o lume de demult uitată,
De visuri şi reproşuri amării.

Îţi scriu acum dintr-un divan, uzat de doruri,
Cu un stilou, descoperit după o pânză grea de praf,
Din vremea când obişnuiam să scriu iubirii,
Cu sânge, lungi epistole, din care mai păstrez un epitaf:

„Acum, aici”(odată, undeva),
„Se săvârşeşte”(la trecut) „nespusă taină”
„Căci astăzi”(ieri) „murit-a singur cineva
Şi-a înviat în doi” (e oare o minciună?)

Deci, te întreb, de-ţi place să aduci durere,
În glasuri inocente de copil?
Să semeni a morţii dorire,
Pe un şezlong, al unui biet bătrân senil?
Îţi place să aşezi senin o mantă,
Între nebun îndrăgostit şi cer?
Şi doar s-aduci iluzia amantă,
Că pacea ta e tot ce ar trebui să sper?

Însă, acum, te rog, singurătatea mea pustie,
Să-mi laşi o clipă inima-napoi în piept să vie;
Şi când din nou, poate, va vrea să reînvie,
Eu încă sper, voi scrie-atunci singurătăţii-n doi, ca să revie.

2 comentarii:

  1. pur si simplu m-am indragostit de aceasta poezie...one question:cine este muza ta?

    RăspundețiȘtergere
  2. Muza mea? Greu de spus... cred ca dorul de mine, de luna, de munte...

    RăspundețiȘtergere