Visez

Visez...

Visez un munte, cât un colţ de floare,
Să-l ţin în buzunarul de la piept!
Ca inima să-mi bată veşnic pe-o cărare,
Colaj de-albastru-verde, flori de colţ şi aracet!

Visez un cântec mare, cam cât vântul,
Care-mi şopteşte fel de fel pe la urechi!
Un cântec să cuprindă în cuvinte totul, totul!
Nu totul mare, doar un tot un pic mai nou decât cel vechi.

Visez o lună, cam cât toată bolta,
S-o pun la cheia sufletului ca breloc!
Aşa-mi va fi mai lesne a o căuta,
Căci pretutindeni pierd câte-o bucată şi mi-e că fără el aş fi olog.

Visez un vis, în care nu îmi mai aduc aminte...
Nimic, dar un nimic frumos, ciudat!
Da! Asta e, căci altfel nu se poate:
Găsit-am iarba fiarelor şi poarta dintre vis şi realitate-am descuiat!

Să mă trezesc? Cum spui tu, bine!
Şi treaz mă aflu, cât escaladez fereastra şi-al meu pat.
Apoi m-aşez din nou, pe ale visului aprinse şine;
Atâta doar, că nu ştiu să îţi spun, spre unde, noaptea asta o să cat!

Visez...

Scrisoare de la Tăcere

(tacere)

Răspuns tăcerii...

Îmi spui că eşti aici, în mine,
Durere mută ce încerci a coperi al meu timpan,
Duerere surdă ce ai adunat în tine
Secunde-secole sub al singurătăţii greu ciocan.

Îţi spun însă, pretinsule despotic Papă,
Ce alfabetu nostru vrei a-l stăpâni,
Că sufletu-mi de-a pururi cântă
Şi c-ale ochilor cuvinte, nu vei putea vreodat-a nimici.

Şi daca ochi nu vad în jur,
Să le citesc color sau în alb-negru slova,
Voi conversa cu norii, stelele sau cu albastrul pur
Şi lunii, vântului le voi împărtăşi, din fund de inimă aprinsă, lava.

Te voi chema, o să-ţi mai scriu, poate, odată,
Când două suflete si patru ochi, unul şi două fi-vor
Şi-atunci al tău blestem va fi orchestră binecuvântată,
Pentru-ale ochilor, noastre ascunse buze, sărutări în cor.

Termin de scris, mă iscălesc şi îţi trimit scrisoarea-n depărtare,
Un cântec, un nebun, un dor de munte şi-o cărare

Ghicitoare

Un cub de gheaţă scos acum din Soare,
Un dulce-acru-amărui calup de sare,
Un pic de cer de pe un fund adânc de mare,
Un colţ de-aproape din îndepărtata zare;

Un degetar de infinit ţinut între pereţi de tină,
Un straniu amalgam de negru, alb, de intuneric şi lumină,
Un cântec nesfârşit, ce liniştii rar se închină,
O frunză-n vânt, ce după umbra codrului mereu suspină;

Un răzvrătit cu sine şi cu ordinea de dinafară,
Perpetuu în război cu anii ce de stele îl separă,
Un început de primăvară-toamnă-iarnă-vară
Ce din nimic un cântec şi un tot e gata să răsară

Un dependent de praf de umblet, cu paradisul, undeva, pe-un munte,
Ajuns ca-n lipsa lui să îşi inoculeze supradoze de dor crunte,
Un azi în care mişună tinere „sper” dar şi dureri cărunte,
Un cântec, luna şi o stâncă, îngrămădite sub o frunte.

Iubita mea fără adresă,

Chiar astăzi am găsit un colţ de suflet liber
Şi m-am gândit că aş putea să-ţi scriu
Dar, m-am uitat în al cuvintelor meu caier
Şi n-am găsit niciunul viu.

Aş pune în culori al lumii toate, zborul
Dar, n-am talentul de a desena;
De-aş fi avut aş fi împodobit tot cerul
Şi toată marea, cu chemarea mea.

Să-ncerc cu dalta şi ciocanul?
Dar, doar o viaţă nu-mi ajunge a sculpta
Carpaţii, toţi, să-mi oglindească dorul,
Sau lunii pline să-i dau faţa ta.

Hmmm, tot n-am găsit ce aş putea să pun lângă aceste rânduri,
Eu nu ştiu altceva decât să cânt
Dar, totuşi, voi lua, voi pune-n cântec ale mele gânduri,
Le vei putea citi în fiecare vânt.

În drum spre drumul nostru

Mă uit căprui la susul alb-albastru
Şi văd... nu văd! Deasupra nu mai este cer!
Căci soarele şi fiecare, de pe fosta boltă, astru,
Pornitu-s-au ca să ascundă, al sufletului tău mister.

A mai rămas, cu lupii şi cu noi, doar luna
Dar, şi ea stă acolo într-un colţ de noapte;
Şi s-o ajung nu pot deşi,de multe ori am întins mâna
Şi nici nu lasă al meu suflet, prin ochii ei, l-ai tăi să cate.

Şi fiecare pas prin care-ncerc s-ajung la tine,
În întunericul în care mişună false lumini,
Îmi pare ca o veşnicie pe un câmp de mine
Şi unde, deobicei cresc aripi, nu văd nimic, doar două mâini

Dar şi-ntunericul şi minele, de-ar fi să explodeze
Şi se întâmplă cam, în fiecare zi,
Până ce n-oi afla răscrucea drumului cu tine,
Lung pasul meu, doar infinitu-l va opri.

gand cu nebuni

Sunt NEBUN. Bine, asta ştiam de mai demult şi recent am descoperit că nu mi-e ruşine cu asta dar, conştientizez, azi, că sunt fericit aşa. Tocmai am terminat de finalizat ultima literă dintr-o carte, mai mult decât carte, o enciclopedie cu mai multe pagini colorate in eu,(chiar nu ştiu ce caut eu acolo!) - "Veronika decides to die" scrisă de Paul Coelho. Ei, şi această carte,(ca şi "Zahir", de acelaşi autor) mi-a oferit pe tavă de cuvinte, nişte chestii pe care le ştiam şi totuşi, nu le ştiam(erau ascunse bine). Deci, ce este normalitatea? Este ceea ce mai multi "normali" au hotărât că trebuie să fie şi restul lumii a considerat că au dreptate, în nebunia lor. Ce este nebunia? Este normalitatea nebunului, a celui care nu vrea să adere la nebunia colectiva. Din punct de vedere matematic, fizic şi moral orice inegalitate "eu-tu" vom lua, nu vor descoperi, niciodata, o echivalenta; suntem construiţi fiecare cu "nebunia/nebuniile" lui. Dar, cel mai des întâlnit sentiment e frica de a fi diferit faţă de ceilalţi. Aşadar, oamenii se muncesc toată viaţa să copie modelul impus de majoritate, rezultând frustrări, nervi, griji inutile şi restul alaiului. În cele mai multe cazuri, posesorii unor nebunii, construiesc şi fortifică în mintea lor, deja extenuată de fuga de sine, pe baza nebuniilor, propria realitate, în care se refugiază mai mult sau mai puţin definitiv. Singurul tratament pentru boala asta a copierii paşilor: VIAŢA, conştientizarea propriei vieţi, care merită trăită -în carte, s-a folosit ca medicament "conştiinţa morţii", dar, pentru mine a funcţionat mai bine un oarecare "fir de punct"(mi-a cântat a viaţă) şi muntele.
Am citit şi am trăit în ritmul paginilor, declin şi înălţare, am găsit cuvinte pentru a defini gratiile care mă ţineau închis în propria închisoare până a descoperi cheia(ciudat, o folosisem dar nu ştiam cum arată, până s-o recunosc folosită de prizonierii surprinşi de autor) şi am pus aici un rezumat al intersecţiei dintre cele citite şi cele scrise deja pe propria pagină de pământ.
Din "nebunia" mea fac parte luna, dorul de risc, cântecul şi salturile peste tot ce apuc, oriunde, oricând, singur pe stradă sau în mulţime dar, nebun întreg sunt doar pe munte. Mi-aşa de dor de el, n-am mai fost de vreo 3 săptămâni. Până la bac trebuie să mai trec obligatoriu pe la el. No, acuma nişte citate:

mâine citate;)