vineri, 25 noiembrie 2011

Prima strofă

Era o dupăamiază târzie de toamnă târzie...
Plouase o săptămână întreagă fără oprire, aşa că, stratul de frunze începuse să intre în putrefacţie; cum ploaia încetase, covorul multicolor-murdar se uscase şi nu se prea observa aspectul asta, dar eu îl simţeam, prin mirosul său morbid şi începuse să mă infecteze, pe dinăuntru şi pe dinafară. De fapt toţi erau infectaţi în jurul meu, dar nimeni nu voia să recunoască şi marginalizau pe oricine spunea asta, aşa că tot mai des eram trimis la spitalul de nebuni, de la marginea oraşului.
Era o dupăamiază târzie de toamnă târzie şi ieşisem din casă cu gândul să fac o plimbare prin oraşul cuprins tot mai strâns în ghearele putrefacţiei. Pornii în pas alene, fără o direcţie anume, mototolind în gând nişte cuvinte, din care ameninţa, sau cel puţin aşa speram, să iasă o strofă şi poate chiar o poezie. Mă trezii la un moment dat un claxon strident şi obsevai că luasem calea spitalului de nebuni, de la marginea oraşului şi că între timp grăbisem pasul, ca şi cum aş fi întârziat la ceva important. Intrigat, dar foarte curios, m-am lăsat în voia paşilor şi nu peste mult timp am ajuns la destinaţie.
La vremea aceea, linia ferată, singura din Europa care traversa centrul oraşului viu si a celui mort(cimitirul), trecea şi pe lângă ospiciu; între timp, din cauza unui accident foarte controversat – un tren calcase pe directorul de atunci al ospiciului, în drumul său spre muncă, şi îl târâse până în centrul oraşului – linia fusese reproiectată, si acum ocoleşte centrul. Dar să revenim la vremuri trecute…
Ajunsesem, aşadar, lângă spitalul de nebuni. Existau în acel loc mai multe linii feroviare dezafectate, relicve ale industriei odată înfloritoare şi aceasta intrată in putrefacţie în acele zile; alesei una, mai plină de gunoaie casnice si dejecţii umane şi animale, pentru a fi sigur că nu e cea folosită de trenuri, şi mă întinsei între şine, pe diagonală, luându-mi ca pernă pe una dintre ele.
Începuse să bată vântul, iar frunzele intrate în putrefacţie, dar uscate, îşi târau tristeţea peste pământul aflat în moarte clinică, căutând disperate fire de iarba verde de care de care să îşi agaţe puţinele speranţe rămase. Câţiva câini se apropiară mârâind şi cu dinţii rânjiţi; animal sau om să fi fost, ar fi trebuit să mă fi ridicat să ma apăr, sau să le arăt cine e fiinţa superioară, dar nu mă simţeam nici una, nici alta, aşa că am închis ochii şi… atât.
Îi simţeam apropiindu-se, ajungând chiar deasupra mea, mirosindu-mă indecişi. Deschisei ochii şi văzui pe un altul, cred că femela dominantă, pentru că venea spre mine în pas de manechin, eu urmând, cred, să îi slujesc drept podium însângerat. Cerul murdar se zgâia lacom la scena ce urma să aibă loc, îngrămădind soarele, ce încerca să îmi ia partea, într-un colţ şi acoperindu-l frenetic cu perdele de întuneric, gata să bată din palme, la final. Puţinii copaci din apropiere scârţâiau lugubru, susţinuţi vocal de ciorile care îşi aşteptau partea de pradă. Într-un final, după o aşteptare chinuitoare care nu se mai termina, un sunet ascuţit dădu semnalul festinului…
Deschisei ochii nedumerit… Câinii plecaseră de lângă mine şi nu îmi puteam da seama de ce!? În schimb cerul, copacii, ciorile, totul aveau aceeasi lăcomie în priviri ca şi cum asta fusese doar o diversiune.
Nu mai înţelegeam nimic!
Sunetul ascuţit se repetă şi, ca la un semnal, versurile se înşirară ca nişte mărgele pe o aţă, formând prima salbă de cuvinte creată de mine vreodată:

Se luptă verdele cu iarna…
Iar trenul îşi urmează drumul către un sfârşit.
Se zbuciumă pământul gol, urlându-şi pruncii,
Iar oamenii, nepăsători, păşesc pe crime până în mormânt.


Abia când am văzut deasupra capului metalul, am realizat că linia nu era dezafectată şi că trebuia să intru în garda de noapte, peste puţin timp.
Era o noapte timpurie de iarnă timpurie…