În aşteptarea unor noi atingeri, Păstrând trecutele în suflet şi în gând

Rămâne-va-n uitare fiinţa mea-n păcate,
După ce tinei îi voi da ce-i se cuvine,
Dar, dorurile ce au frământat cu asprele cuvinte,
Frgmente fine din nemuritorul mâine,
Vor colinda albastrul infinit, de vânt purtate
şi vor muri odată cu ultimul munte.

Dar, pân-atunci, să răspundem chemării,
Ce-o raspândeşte-n inimi un bătrân Ceahlău;
Să adresăm mulţi ani cărării,
Ce are-n pază Pietrele de pe Rarău;
Să înălţăm un pas vioi şi-un cântec,
Spre Moldoveanu cel îmbrăţişat de cer,
Spre cei ce, prin făptura lor is cântec,
Spre-Apusenii, ce-ale noastre doruri,
cu palma-ntinsă cer.

Să părăsim vechi cimitire,
Brăzdate c-urme de-om şi de maşini,
Ce animate de dorinţi de nimicire,
Ucid proprii şi ale celorlalţi visări.

Să îndemnăm, al nostru, fiecare început,
Pe note de chitară şi de vânt,
Spre plaiuri care izvorăsc, al morţii, fără de sfârşit, sfarşit
Spre locuri, unde cerul vine pe pământ.