Primul meu jurnal de tură

Era demult albastru roşul
Şi Roşu înc-un început de-albastru
Şi paşii erau prea înceţi să stingă, sau s-aprindă roşul
Şi sufletul îngurgita fărâmituri de-albastru...

Aşa-ncepea povestea ce-am citit-o
Pe-un fund de mare înnecat în nori;
Aşa-ncepea încă un zbor către-nălţime,
Un zbor des încercat de ale ceţii mori.

Zburând apoi, tot prin poveste
Trecând prin cer şi dărâmând pe zei
Mă aşteptam s-apară după fiecare stâncă
Nemuritor şi fără de sfârşit un „Vei...

Vei întâlni un munte numai pentru tine,
Vei fi tu munte numai pentru ea,
Veţi colinda nenumărate răsărituri împreună
Şi fiecare nouă zi va fi un început de „Va urma...”

Vei izvorî de pe un vârf bătut de vânturi
Şi geamăn frate fie-ţi-va înc-un izvor;
Veţi colinda-mpreună printre creste
Mânaţi spre-aceeaşi culme de acelaşi dor.

Şi alte vei şi veţi şi va şi vom
Nedespărţite şi-mpletind în sus cascadă,
Îmbrăţişaţi să ne găsească-n fiecare noapte sub acelaşi cort,
Având sub noi dorinţă şi din stele făurită tendă.

Dar, mult prea brusc s-a încheiat povestea
Cu ploaie, frig si despărţiri.

Acum mi-e frig mi-e sete şi mă doare
O respiraţie ce nu-mi mai bate în obraz
Stau cufundat într-o urbană jale
Cât va mai ţine? Şi de ce tot trebuie să întăresc al dorului zăgaz?

Promit mai multă claritate în următorul.