Selenul mormânt al trupului luminii

Intro:
Şi văd deasupră-mi o fărâmă de ţărână
Dar, flăcări palide tâşnesc din ce se ştie a fi pământ;
Îţi spun: e-un cimitir celst în care fiecare seară
E martoră la omorârea soarelui de către orizont.

Astfel,
În fiecare noapte,
În timp ce întunericul aduce
Tributul său către pământ;
În fiecare noapte,
Îngenunche şi pleoapă şi lumină,
Măreţul Soare intră în mormânt.

În fiecare noapte,
La capu-i se aduc făclii de mii de ani nestinse,
În fiecare noapte,
Se lasă negru văl peste întregul univers,
În fiecare noapte,
Şi bufniţele secondate de tăcere cântă
În fiecare noapte,
Din poezia vieţii morţii, înc-un vers.

Inflexiune:
Ai ochi? Ai ascultat vreodată asfinţitul?
Şi prăbuşirea falnicului în abisul sângeriu?
Se frânge, apune infinitul, piere, plânge
Şi cerul strigă: Astăzi e gata, mâine e pustiu!

De vei rămâne totuşi viu o noapte
Şi aţinti-ţi-vei ochii sufletului către cer
Vedea-vei facle, liniştea şi bufniţele-adunate,
Adeseori împărtăşite, mai mult sau mai puţin, de ger.

Şi întunericul strângând la sânu-i, pe un deal, o umbră,
Deconspirând în ochii-i o lumină de pe cer;
Cunoaşte-vei, în urletu-i, chemare de viaţă,
Dor după adevărata Viaţă, ce puţini o cer.

Înfiorat de acel dor, vei căuta Viaţa
Şi vei vedea că izvorăşte din mormânt;
Îţi spun: e mort doar trupul, sufletu-i lumină,
Turnând lumina-n sufletul celor puţini şi-n gând.

Vei plânge când, spre dimineaţă
Trezite-vei din noapte la profana viaţă;
La noapte, însă, ieşi din moarte şi-ţi voi arăta
Că nici un cimitir, lumina nu poate a-ntemniţa!