Nebun de dor

E zi, sau cel puţin aşa susţine ceasul
Dar, palida lumină ce străbate ale ochilor cărări
E neagră, mai întunecată decât cea mai fără de lumină noapte;
Şi-atunci de ce n-ar crede toţi şi eu că sunt nebun?

Şi sufletu-mi, inoculat cu supradoze de dor, urla
Şi putredă e astăzi pofta-mi de-a trăi;
Şi fără de culori aflu paleta,
Ce mi-a slujit odată a iubi.

Şi orele păşesc alene, prin pustiul,
Ce s-a instaurat subit în al meu azi;
Şi ori de câte ori pornesc în drumul către noul mâine
Dau peste câte-o piedică, ce-mi spune: „Cazi!”

Într-un final se lasă noaptea, peste ziua-ntunecată;
Dar, la ferestra cerului s-a aşezat perdea de nori,
Care ucid şi raza ce ar fi putut să lumineze al meu suflet,
În care nu observ decât un jos adânc şi ale dorurilor, fără vânt şi apă, mori.

Şi mă tot uit în jur, să dau de un cutremur,
Ce scoarţa sufletului poate-a-mi încreţi;
Dar, nu apare! Trebuie s-aştept vulcanul,
Ce lava-şi undeva sus va dospi!

Dar, pan’ atunci, înfătişez în strâmbe slove
Fărâmituri de curbe, fără nici un unghi obtuz;
De vină-i strâmba mină de creion din mine;
Si nu e singura pe care pot să o acuz!