Aievea

Rătăcesc pe câmpuri udate de
Ploi cu soare.
Şi parcă sunt doar amintiri
Copacii toţi sunt fără frunze.
Ştiam că este ceaţă,
Dar e cald!...
Zăpada sufocă mugurii copacilor
In timp ce lanurile ard.
Descopar usa: e albastră!
Deschid, alunec peste viermi;
Un măr e prins de putrefacţie,
Dar muşc…şi-i dulce, greu,
Şi mă sufoc!
Vreau apă…mănânc zăpadă
E caldă! Mă sufoc!
Ascult o voce-n intuneric.
Sunt copaci care mă strigă.
“Vin! Nu…de ce fugiţi de mine?!”…
Trec peste-un pod, peste o groapă
Scap nou-născutul pe cărare
Şi-mbrăţişez cei trei copaci…
Şi-mi inchid ochii.
Mă plouă cald şi mă sufoc.
Câmpurile-s goale
Zăpada s-a topit
Şi usa albă nu se mai deschide!
Din spate mă priveşte-o oglindă:
Sângele-mi picură-n noroi,
Dar soarele-mi zâmbeşte
Şi simt din nou că mă sufoc:
Aş vrea să strig, dar plâng
Pe câmpul zorilor de zi
Pe barba timpului trecut
Pe frunzele copacilor albaştri…
Sunt in pustiu
Şi cerul râde căci e Infernul pe aproape
Dorm lâng-o sfântă
pe-o pânză roşie, brodată.
Privesc o floare şi-o culeg
Ca să i-o aşez pe piept.
Sfânta-mi zâmbeşte
Mă ia de mână
Şi murmură că am să mor.
Eu il sărut
Şi el ma ia de după umeri
Apusuri sângerii de pe un pod privim
Sunt frumoasă,
Frumoasă ca ultima rază de soare
Imbrăţişată de lumina lunii negre.
Şi chiar ştiam că va fi ceaţă
Intr-adevăr, a inceput să plouă;
E soare şi e cald
Lumina mi se pleacă la picioare
Şi cad in groapa de pe pod
şi nu am aripi ca să imi apese sufletul
Sunt singură in zbor şi
cad in universul purpuriu
Care asteaptă să mă-nghită.

Şi deschid ochii.
sunt singură-n odaie,
Iar ploaia rece bate-n geam ameţitor.


(o părticică dintr-un suflet de lângă sufletul meu)