Teatru cu flori – Fantoma din braţele mele

Hai să ieşim iubito la plimbare,
Pe-un drum îngălbenit şi veştejit de soare,
Să facem slalom printre umbre de ruine colorate
Şi să privim gunoaiele, ce în muzeul fiecărei străzi sunt cu sfinţenie păstrate.

- Iubito, vii?
- Acum? De ce? Mi-e lene, du-te singur!
- Te rog, te rog, hai vino! Vom culege
De vom găsi,o pâine,
Sau poate doar o fărmitură, de speranţă pentru mâine!
-Speranţă?... Bine, fie!

Ieşim.
Stai! Încă nu! Tăiaţi!
Acum! Ieşim!

Cu ochii în pământ vom merge până la sfârşitul străzii şi-napoi,
Cu feţe plictisite şi păstrând distanţa regulamentară între noi
Ne vom întoarce cu o amintire despre un nimic mai gol,
Şi o distanţă între noi, mai mare, cu macar un ţol!

Şi totuşi, îmi ridic privirea doar puţin
Şi brusc îmi văd întrg scenariul prăbuşit.

O oază de lumină!
O oază de lumină albă, împletindu-se cu cerul albăstriu!
Un cântec de vioară acompaniat usor de verde crud
Şi susţinut vocal de-un cor de zburătoare, ce-ntre crengile luminii se ascund!

Dar uite încă una, două, trei, o simfonie!
Şi undeva, acolo, înauntru simt o flacără cum reînvie!
Şi inima-mi intră uşor în melodie,
Ca sufletul să poată să-şi aştearnă-n vânt o poezie,
Culcuş pentru durerile ce-au fost şi-o să mai fie.

Şi totuşi strada nu e veştejită,
Ci de lumina soarelui e poleită
Şi-aste gunoaie poartă-n ele urmă de căldură vie,
Iar noi vom sta aici, îmbrăţişati, să aştemptăm luna ce va să vie!

Iubito, vezi? Iubito, dragă?
Iubito unde eşti? Unde ai dispărut? Erai chiar lângă mine!

M-ai păcălit din nou fantasma visurilor mele;
Eşti doar în teatrul meu şi-apari doar când incepe piesa,
Dar, învelit în dorurile mele, uit de fiecare dată
Că tu eşti doar un rol într-o poveste pe jumătate-adevarata.

Eu însă tot mai sper şi cred că mâine e acel odată,
Când tu vei trece dintre vis şi ale mele braţe poartă!
Izvorul oazei din deşerturile-n care de o veşnicie rătăcesc.
Adu-mă lângă tine şi mă lasă ca să te iubesc!