Visez

Visez...

Visez un munte, cât un colţ de floare,
Să-l ţin în buzunarul de la piept!
Ca inima să-mi bată veşnic pe-o cărare,
Colaj de-albastru-verde, flori de colţ şi aracet!

Visez un cântec mare, cam cât vântul,
Care-mi şopteşte fel de fel pe la urechi!
Un cântec să cuprindă în cuvinte totul, totul!
Nu totul mare, doar un tot un pic mai nou decât cel vechi.

Visez o lună, cam cât toată bolta,
S-o pun la cheia sufletului ca breloc!
Aşa-mi va fi mai lesne a o căuta,
Căci pretutindeni pierd câte-o bucată şi mi-e că fără el aş fi olog.

Visez un vis, în care nu îmi mai aduc aminte...
Nimic, dar un nimic frumos, ciudat!
Da! Asta e, căci altfel nu se poate:
Găsit-am iarba fiarelor şi poarta dintre vis şi realitate-am descuiat!

Să mă trezesc? Cum spui tu, bine!
Şi treaz mă aflu, cât escaladez fereastra şi-al meu pat.
Apoi m-aşez din nou, pe ale visului aprinse şine;
Atâta doar, că nu ştiu să îţi spun, spre unde, noaptea asta o să cat!

Visez...

Scrisoare de la Tăcere

(tacere)

Răspuns tăcerii...

Îmi spui că eşti aici, în mine,
Durere mută ce încerci a coperi al meu timpan,
Duerere surdă ce ai adunat în tine
Secunde-secole sub al singurătăţii greu ciocan.

Îţi spun însă, pretinsule despotic Papă,
Ce alfabetu nostru vrei a-l stăpâni,
Că sufletu-mi de-a pururi cântă
Şi c-ale ochilor cuvinte, nu vei putea vreodat-a nimici.

Şi daca ochi nu vad în jur,
Să le citesc color sau în alb-negru slova,
Voi conversa cu norii, stelele sau cu albastrul pur
Şi lunii, vântului le voi împărtăşi, din fund de inimă aprinsă, lava.

Te voi chema, o să-ţi mai scriu, poate, odată,
Când două suflete si patru ochi, unul şi două fi-vor
Şi-atunci al tău blestem va fi orchestră binecuvântată,
Pentru-ale ochilor, noastre ascunse buze, sărutări în cor.

Termin de scris, mă iscălesc şi îţi trimit scrisoarea-n depărtare,
Un cântec, un nebun, un dor de munte şi-o cărare

Ghicitoare

Un cub de gheaţă scos acum din Soare,
Un dulce-acru-amărui calup de sare,
Un pic de cer de pe un fund adânc de mare,
Un colţ de-aproape din îndepărtata zare;

Un degetar de infinit ţinut între pereţi de tină,
Un straniu amalgam de negru, alb, de intuneric şi lumină,
Un cântec nesfârşit, ce liniştii rar se închină,
O frunză-n vânt, ce după umbra codrului mereu suspină;

Un răzvrătit cu sine şi cu ordinea de dinafară,
Perpetuu în război cu anii ce de stele îl separă,
Un început de primăvară-toamnă-iarnă-vară
Ce din nimic un cântec şi un tot e gata să răsară

Un dependent de praf de umblet, cu paradisul, undeva, pe-un munte,
Ajuns ca-n lipsa lui să îşi inoculeze supradoze de dor crunte,
Un azi în care mişună tinere „sper” dar şi dureri cărunte,
Un cântec, luna şi o stâncă, îngrămădite sub o frunte.

Iubita mea fără adresă,

Chiar astăzi am găsit un colţ de suflet liber
Şi m-am gândit că aş putea să-ţi scriu
Dar, m-am uitat în al cuvintelor meu caier
Şi n-am găsit niciunul viu.

Aş pune în culori al lumii toate, zborul
Dar, n-am talentul de a desena;
De-aş fi avut aş fi împodobit tot cerul
Şi toată marea, cu chemarea mea.

Să-ncerc cu dalta şi ciocanul?
Dar, doar o viaţă nu-mi ajunge a sculpta
Carpaţii, toţi, să-mi oglindească dorul,
Sau lunii pline să-i dau faţa ta.

Hmmm, tot n-am găsit ce aş putea să pun lângă aceste rânduri,
Eu nu ştiu altceva decât să cânt
Dar, totuşi, voi lua, voi pune-n cântec ale mele gânduri,
Le vei putea citi în fiecare vânt.

În drum spre drumul nostru

Mă uit căprui la susul alb-albastru
Şi văd... nu văd! Deasupra nu mai este cer!
Căci soarele şi fiecare, de pe fosta boltă, astru,
Pornitu-s-au ca să ascundă, al sufletului tău mister.

A mai rămas, cu lupii şi cu noi, doar luna
Dar, şi ea stă acolo într-un colţ de noapte;
Şi s-o ajung nu pot deşi,de multe ori am întins mâna
Şi nici nu lasă al meu suflet, prin ochii ei, l-ai tăi să cate.

Şi fiecare pas prin care-ncerc s-ajung la tine,
În întunericul în care mişună false lumini,
Îmi pare ca o veşnicie pe un câmp de mine
Şi unde, deobicei cresc aripi, nu văd nimic, doar două mâini

Dar şi-ntunericul şi minele, de-ar fi să explodeze
Şi se întâmplă cam, în fiecare zi,
Până ce n-oi afla răscrucea drumului cu tine,
Lung pasul meu, doar infinitu-l va opri.

gand cu nebuni

Sunt NEBUN. Bine, asta ştiam de mai demult şi recent am descoperit că nu mi-e ruşine cu asta dar, conştientizez, azi, că sunt fericit aşa. Tocmai am terminat de finalizat ultima literă dintr-o carte, mai mult decât carte, o enciclopedie cu mai multe pagini colorate in eu,(chiar nu ştiu ce caut eu acolo!) - "Veronika decides to die" scrisă de Paul Coelho. Ei, şi această carte,(ca şi "Zahir", de acelaşi autor) mi-a oferit pe tavă de cuvinte, nişte chestii pe care le ştiam şi totuşi, nu le ştiam(erau ascunse bine). Deci, ce este normalitatea? Este ceea ce mai multi "normali" au hotărât că trebuie să fie şi restul lumii a considerat că au dreptate, în nebunia lor. Ce este nebunia? Este normalitatea nebunului, a celui care nu vrea să adere la nebunia colectiva. Din punct de vedere matematic, fizic şi moral orice inegalitate "eu-tu" vom lua, nu vor descoperi, niciodata, o echivalenta; suntem construiţi fiecare cu "nebunia/nebuniile" lui. Dar, cel mai des întâlnit sentiment e frica de a fi diferit faţă de ceilalţi. Aşadar, oamenii se muncesc toată viaţa să copie modelul impus de majoritate, rezultând frustrări, nervi, griji inutile şi restul alaiului. În cele mai multe cazuri, posesorii unor nebunii, construiesc şi fortifică în mintea lor, deja extenuată de fuga de sine, pe baza nebuniilor, propria realitate, în care se refugiază mai mult sau mai puţin definitiv. Singurul tratament pentru boala asta a copierii paşilor: VIAŢA, conştientizarea propriei vieţi, care merită trăită -în carte, s-a folosit ca medicament "conştiinţa morţii", dar, pentru mine a funcţionat mai bine un oarecare "fir de punct"(mi-a cântat a viaţă) şi muntele.
Am citit şi am trăit în ritmul paginilor, declin şi înălţare, am găsit cuvinte pentru a defini gratiile care mă ţineau închis în propria închisoare până a descoperi cheia(ciudat, o folosisem dar nu ştiam cum arată, până s-o recunosc folosită de prizonierii surprinşi de autor) şi am pus aici un rezumat al intersecţiei dintre cele citite şi cele scrise deja pe propria pagină de pământ.
Din "nebunia" mea fac parte luna, dorul de risc, cântecul şi salturile peste tot ce apuc, oriunde, oricând, singur pe stradă sau în mulţime dar, nebun întreg sunt doar pe munte. Mi-aşa de dor de el, n-am mai fost de vreo 3 săptămâni. Până la bac trebuie să mai trec obligatoriu pe la el. No, acuma nişte citate:

mâine citate;)

La escaladat luna...

Azinoapte, pe la ora strigoilor, m-am îmbrăcat cu geaca de munte şi am ieşit la escaladat luna. Mi-am luat cu mine numai dorurile, visele, speranţele, nebuniile, extremele, contradicţiile şi pe mine(ce de sinonime!). O şi să nu uit: o carte, muzica şi cuvintele. Aproape de departele unde locuiesc, am dat de o bucată de munte: un pin, din vârful căruia, putea da mâna cu ea. Dar, până am ajuns sus, ea se furişase în spatele unui tufiş de nori, nu înainte de a ne furişa, şmechereşte, o privire pe deasupra lor. Totuşi, noi ştiam unde e pentru că nu-şi putuse vârâ toată aureola în ascunziş. Aşa că ne-am aşezat în frunziş, să nu ne vadă şi să o putem prinde când va ieşi la plimbare. Dar, cerul se ţinea de glume; şi-a trimis mesagerii să-i înghită şi bruma de lumină, care mai ţinea în viaţă aşteptarea noastră târzie. M-am încăpăţânat să nu ne întoarcem acasă, înainte de a o atinge; ne-am coborât şi ne-am aşezat în jurul paginilor, sub lumina unui vârf de stâlp, de pe marginea unui drum uitat de lume. Aşa am aflat şi eu că „în ziua de 11 noiembrie 1977, Veronika hotărî că sosise, în fine!, momentul să se...”dar uite-o, uite-o; a apărut din nou: rotundă, alb-galbenă,tăcută, vie, mişcându-se alene, pe al cerului platou. M-am uitat cu grijă, calculându-mi prizele, de care să mă ajut în drumul către ea; ce naiba se întâmplă? Observ cu stupoare că, în momentul în care puneam mâna pe ele, dipăreau, ca şi cum nu ar fi existat! Am încercat zadarnic de câteva ori şi am schimbat strategia: am încercat să ajung cea mai apropiată stea. Dacă aş fi reuşit, ar fi fost uşor mai departe: aş fi sărit din stea în stea, până când aş fi putut pune piciorul pe ea. Într-un final, după lungi secunde de neputinţă, mă trezeşte din nebunia asta o chitară, acompaniată de o voce(mai multe). Şi cu toate că sfida aproape orice normă a artei, mă atrăgea nespus, pentru că înălţa euforia veselă a unor suflete ce se atinseseră de un strop de fericire. Oare nu-i tot închipuire? Nu, în vis cred că ar suna mai bine! Vreau să cânt! Vreau să cânt! Vreau să cânt! Cine mă împidiecă? Nimeni! Şi totuşi nu cânt! Aştept! Ce aştept? Nu ştiu! Poate o adiere de munte, poate dogoarea unui foc de tabără, poate un asfinţit pe o margine de stâncă, poate oboseala împlinită a sfârşitului unei zile de străbătut cărări alpine, sau legănarea trepidantă a unui compartiment de tren. Mă apropii şi descopăr o voce cunoscută. Să intru, să nu intru? Aşteptam, cu răspunsul la întrebare paralizat între buze, de valurile sonore izvorâte din pieptul chitării. Au obosit corzile; ies cântăreţii pe balcon la o ţigară: „Salut omule! Ce faci pe aici? Intră! Prima pe dreapta”. Intru, cânt, beau, cânt, nu fumez, cînt, beau, povestim, cant şi plec în zori. Am intrat in propria casă şi m-am culcat obsedat de o întrebare: Oare am ajuns sau nu, în timpul astei nopţi, pe lună?...

Dor de răsărit de eu...

Un răsărit de asfinţituri
Apare din nimic la orizont,
Dintr-un nimic ce seamănă a noapte,
Dintr-un nimic ce seamănă a tot.

„Lumină lină” strigă Tudor Gheorghe,
Din amintiri în gândul meu.
Dar, parcurgând drumul spre suflet,
Un loc unde ajungem astăzi tot mai greu,
Din gând, urcând şi coborând prăpăstii,
Trecând din mort, în semizeu,
Lumina lină pierde linul
Şi se arunc-urlând a viaţă,
Ca din sălbatecă cascadă,
Adânc săpând cea mai ascunsă faţă,
Aprinde dor de munte şi de noul eu.

Titlul este la final

Privesc, c-o sete aberantă,
Bucăţi din foste animale,
Felii dintr-un nebun tubercul
şi celelalte nebunii,
Prinse ca intr-o trădătoare pânză de-arahnidă,
Într-o fragilă, albă, arsă, fostă grână.

Şi-ncep cu sadică plăcere,
Eterna şi vitala muncă criminală,
Ucid cu crudă neîndurare,
Fărâme din al focului rebut,
Ce-a fost îndepărtat şi dat spre epurare,
Urmând s-ajungă-ntr-o prăpastie fără de fund.

Şi îmi înfig sălbatec dinţii
Şi simt viaţa-ncet curgând
Şi mă cuprinde-atunci dorinţa
Să simt al lumii rost, în gură, mestecînd.

Şi după lungi secunde de-agonie,
Apune încă un final de început,
Lăsând în trupu-mi poftă, foame;
Dar, vânzătoarea-a dispărut,
Lăsându-mă flămând şi singur,
Să urc în trenul către infinit.


O shaorma într-o gară

Scrisoare singurătăţii

Mă aflu singur într-o lume populată,
De oameni singuri şi stafii,
De amintiri, de dintr-o lume de demult uitată,
De visuri şi reproşuri amării.

Îţi scriu acum dintr-un divan, uzat de doruri,
Cu un stilou, descoperit după o pânză grea de praf,
Din vremea când obişnuiam să scriu iubirii,
Cu sânge, lungi epistole, din care mai păstrez un epitaf:

„Acum, aici”(odată, undeva),
„Se săvârşeşte”(la trecut) „nespusă taină”
„Căci astăzi”(ieri) „murit-a singur cineva
Şi-a înviat în doi” (e oare o minciună?)

Deci, te întreb, de-ţi place să aduci durere,
În glasuri inocente de copil?
Să semeni a morţii dorire,
Pe un şezlong, al unui biet bătrân senil?
Îţi place să aşezi senin o mantă,
Între nebun îndrăgostit şi cer?
Şi doar s-aduci iluzia amantă,
Că pacea ta e tot ce ar trebui să sper?

Însă, acum, te rog, singurătatea mea pustie,
Să-mi laşi o clipă inima-napoi în piept să vie;
Şi când din nou, poate, va vrea să reînvie,
Eu încă sper, voi scrie-atunci singurătăţii-n doi, ca să revie.

În aşteptarea unor noi atingeri, Păstrând trecutele în suflet şi în gând

Rămâne-va-n uitare fiinţa mea-n păcate,
După ce tinei îi voi da ce-i se cuvine,
Dar, dorurile ce au frământat cu asprele cuvinte,
Frgmente fine din nemuritorul mâine,
Vor colinda albastrul infinit, de vânt purtate
şi vor muri odată cu ultimul munte.

Dar, pân-atunci, să răspundem chemării,
Ce-o raspândeşte-n inimi un bătrân Ceahlău;
Să adresăm mulţi ani cărării,
Ce are-n pază Pietrele de pe Rarău;
Să înălţăm un pas vioi şi-un cântec,
Spre Moldoveanu cel îmbrăţişat de cer,
Spre cei ce, prin făptura lor is cântec,
Spre-Apusenii, ce-ale noastre doruri,
cu palma-ntinsă cer.

Să părăsim vechi cimitire,
Brăzdate c-urme de-om şi de maşini,
Ce animate de dorinţi de nimicire,
Ucid proprii şi ale celorlalţi visări.

Să îndemnăm, al nostru, fiecare început,
Pe note de chitară şi de vânt,
Spre plaiuri care izvorăsc, al morţii, fără de sfârşit, sfarşit
Spre locuri, unde cerul vine pe pământ.

În curs de aflare...?

În noaptea albă-ntunecoasă,
Atâtea puncte şi-un zahir.
Şi-n noaptea albă-ntunecoasă,
Se oglindeşte sufletu-mi pe cer.

Şi-un punct şi-o lună şi-o minune,
Aştept să se desprindă dintr-un vis;
Şi-un cântec şi-o voce şi-o lumină,
Aştept să se audă din abis.

Şi-n aşteptarea mea târzie,
Mă-mpiedic de un fir de punct;
Şi mi se pare că zăresc o poezie,
Schiţat, un cântec, pe o coală de pământ.

Şi-atunci în monoton pustiu de gânduri,
Ţâşneşte-un fulger din adânc
Şi dirijând haotic sălbateca-nfruntare,
Între trecut,prezent şi viitor,
Sfărâmă infinitul care mă despărţea de vis
Şi zidul plângerii de lâng-abis.

Şi se făcu senin afară şi-năuntru
Şi orizontul nu mai oglindea doar nori;
Apar şi visul şi abisul,
Spre care vreau acum şi cred că pot să zbor.

Va urma...!


In loc de „Va urma...”

E noapte-afară şi...
Mă-ntorc, sunt gata, atât, e noapte, sunt în casă;
Si nu mă uit, am energie, vreau soare-acum şi...
bine, noapte bună.

Visez că noaptea mea, în vocea ta o să apună
Şi îmi vei fi şi îti voi fi şi soare, stele, lună;
Îţi aţinteşti negrul spre mine,
Îmi spui: „Sunt gata. Vin cu tine!”

A fost un vis...şi tu te-ascunzi în casa şi în mintea ta
Şi laşi pustiu şi dor în fruntea mea.
Atât, e noapte şi atât;
Şi mi-am pierdut pe-acolo, pe-undeva,
Şi liniştea si cântecul şi cred şi inima.

Şi bate tare!

Şi nu mă uit, sau m-am uitat?
În orice caz, nu te-am uitat pe tine;
Şi cred c-o să mă uit, pe-acolo, dacă vrei,în iarba ta
Şi-o să rămân uitat de mine, sau de... în calea amintirii,
Celui ce a sperat şi speră incă-n „DA”

Ai energie şi te tot duci, te tot întorci,
Dar ia-mă şi pe mine în privirea ta
Şi du-m-acolo, undeva,
Unde eşti numai tu şi vocea ta.

Şi-acolo, într-un vis cu urme de real,
Să construim din două piese-un suflet,
Dar în dublu exemplar.

Şi tu vrei soare, dar tu eşti deja,
O stea ce arde-n flacăra,
Ce-a izbucnit în noaptea grea,
Aici în universul ăsta, undeva

Un epilog
Ei... şi de va fi să fie bine,
Voi spune „noapte bună” nopţii, şi cu tine,
Vom inventa un soare, lângă luna plină,
Şi doar al nostr-un cer şi stele şi lumină

Alt epilog
Şi de va fi să fie noapte, în locul soarelui visat,
Voi spune: „Este bine”,
Eu am atins şi am îmbrăţişat,
Un punct ce toată veşnicia, de pân-acuma, l-am visat

O jumatate sau mai mult pana la-ntreg

Un alb de galben scaldă-n raze argintii,
Negrul albastru
Şi-n întunericul, spart de lumina jumătăţii,
Poţi desluşi clar, jumătatea lipsă
Dintr-un copac fără de frunze
Şi dintr-o pasăre fără de cânt
Din cel ce n-are umbra după dânsul
Dar, nu din umbra făr’ de cel
Şi dintr-un om fără de suflet
Dar, nu şi dintr-un suflet fără om.

Şi noaptea pare-o zi întunecoasă.
E noapte sau e zi?
E noapte-n ziua gândurilor mele
Şi-n labirintul ce-are ascunsă jumătatea lipsă
Se zbat călăuzite de jumătate de lumină
Si sentimente si dorinte, intr-o dezordonata contradictie
Si lacrimi, zambete si versuri
Si multe nuante de albe-negre visuri

Şi verdele imaculat, murdar ce şade-n zare,
Pe lungi coloane sau spânzurat de cer,
Îmi pune-n suflet, nedefinit şi fără de culoare dor,
Pentru nimicul cel mai important din lumea asta,
Nimic fără de care eşti nimic,
Pentru un mit ce n-are nume,
Pentru un vis de infinit,
Un tot ce e sortit să completeze
Macar o jumătate lipsă din întreg.

Mulţumiri soliei

Mulţumiri soliei


Aflai odata că pământul,
De unde verdele îşi trage cântul,
Se-mbogăţeşte cu putreziciune
Şi viaţă nouă izvorăşte din ce a fost şi este
Stricăciune.

Şi dup-o iarnă grea dădui de-o ciocârlie,
Ce îmi aduse-un fir de iarbă-n cântec, o solie:
„E timpul ca să reînvie
Din tot gunoiul rapsodie vie”

Ei... da grapă, plug de und’ să vie?
Găsii-n adâncuri fierărie.
Si-acolo-n vatră o scânteie.
Şi prefăcui in foc, rugina în tărie,
Şi fiare vechi în ceea ce avea să fie,
O frământare care drumuri noi învie.

Hmmm...
Ce poţi să faci cu o solie şi-o scânteie?
Agricultură, fierărie şi o poezie.

Tot. Tu

Tot. Tu


Un tot există-n toţi şi-n toate.
Un tot ferice sau un dor,
Un dor de moarte sau nemuritor,
O mână de pământ sau fir de zbor,
O nebunie sau un geniu creator,
Un şarpe sau nemaivăzută floare,
Un fals penibil sau nepreţuite-odoare,
Un car de vise sau abia schiţat un gând,
În veşnic zbucium sau de-a pururi dormitând,
Un astăzi, un trecut şi-un viitor,
Sau doar o clipă din desfăşurând fuior.


Un infinit absurd,
O întâlnire de culori,
O groapă de gunoi plină de flori,
O fire slabă şi un Macedon,
Necunoscută umbră şi Napoleon,
Un ideal ce n-are nume,
Găsi-l-voi oare rătăcind prin lume?