gand cu nebuni

Sunt NEBUN. Bine, asta ştiam de mai demult şi recent am descoperit că nu mi-e ruşine cu asta dar, conştientizez, azi, că sunt fericit aşa. Tocmai am terminat de finalizat ultima literă dintr-o carte, mai mult decât carte, o enciclopedie cu mai multe pagini colorate in eu,(chiar nu ştiu ce caut eu acolo!) - "Veronika decides to die" scrisă de Paul Coelho. Ei, şi această carte,(ca şi "Zahir", de acelaşi autor) mi-a oferit pe tavă de cuvinte, nişte chestii pe care le ştiam şi totuşi, nu le ştiam(erau ascunse bine). Deci, ce este normalitatea? Este ceea ce mai multi "normali" au hotărât că trebuie să fie şi restul lumii a considerat că au dreptate, în nebunia lor. Ce este nebunia? Este normalitatea nebunului, a celui care nu vrea să adere la nebunia colectiva. Din punct de vedere matematic, fizic şi moral orice inegalitate "eu-tu" vom lua, nu vor descoperi, niciodata, o echivalenta; suntem construiţi fiecare cu "nebunia/nebuniile" lui. Dar, cel mai des întâlnit sentiment e frica de a fi diferit faţă de ceilalţi. Aşadar, oamenii se muncesc toată viaţa să copie modelul impus de majoritate, rezultând frustrări, nervi, griji inutile şi restul alaiului. În cele mai multe cazuri, posesorii unor nebunii, construiesc şi fortifică în mintea lor, deja extenuată de fuga de sine, pe baza nebuniilor, propria realitate, în care se refugiază mai mult sau mai puţin definitiv. Singurul tratament pentru boala asta a copierii paşilor: VIAŢA, conştientizarea propriei vieţi, care merită trăită -în carte, s-a folosit ca medicament "conştiinţa morţii", dar, pentru mine a funcţionat mai bine un oarecare "fir de punct"(mi-a cântat a viaţă) şi muntele.
Am citit şi am trăit în ritmul paginilor, declin şi înălţare, am găsit cuvinte pentru a defini gratiile care mă ţineau închis în propria închisoare până a descoperi cheia(ciudat, o folosisem dar nu ştiam cum arată, până s-o recunosc folosită de prizonierii surprinşi de autor) şi am pus aici un rezumat al intersecţiei dintre cele citite şi cele scrise deja pe propria pagină de pământ.
Din "nebunia" mea fac parte luna, dorul de risc, cântecul şi salturile peste tot ce apuc, oriunde, oricând, singur pe stradă sau în mulţime dar, nebun întreg sunt doar pe munte. Mi-aşa de dor de el, n-am mai fost de vreo 3 săptămâni. Până la bac trebuie să mai trec obligatoriu pe la el. No, acuma nişte citate:

mâine citate;)

În curs de aflare...?

În noaptea albă-ntunecoasă,
Atâtea puncte şi-un zahir.
Şi-n noaptea albă-ntunecoasă,
Se oglindeşte sufletu-mi pe cer.

Şi-un punct şi-o lună şi-o minune,
Aştept să se desprindă dintr-un vis;
Şi-un cântec şi-o voce şi-o lumină,
Aştept să se audă din abis.

Şi-n aşteptarea mea târzie,
Mă-mpiedic de un fir de punct;
Şi mi se pare că zăresc o poezie,
Schiţat, un cântec, pe o coală de pământ.

Şi-atunci în monoton pustiu de gânduri,
Ţâşneşte-un fulger din adânc
Şi dirijând haotic sălbateca-nfruntare,
Între trecut,prezent şi viitor,
Sfărâmă infinitul care mă despărţea de vis
Şi zidul plângerii de lâng-abis.

Şi se făcu senin afară şi-năuntru
Şi orizontul nu mai oglindea doar nori;
Apar şi visul şi abisul,
Spre care vreau acum şi cred că pot să zbor.

Va urma...!


In loc de „Va urma...”

E noapte-afară şi...
Mă-ntorc, sunt gata, atât, e noapte, sunt în casă;
Si nu mă uit, am energie, vreau soare-acum şi...
bine, noapte bună.

Visez că noaptea mea, în vocea ta o să apună
Şi îmi vei fi şi îti voi fi şi soare, stele, lună;
Îţi aţinteşti negrul spre mine,
Îmi spui: „Sunt gata. Vin cu tine!”

A fost un vis...şi tu te-ascunzi în casa şi în mintea ta
Şi laşi pustiu şi dor în fruntea mea.
Atât, e noapte şi atât;
Şi mi-am pierdut pe-acolo, pe-undeva,
Şi liniştea si cântecul şi cred şi inima.

Şi bate tare!

Şi nu mă uit, sau m-am uitat?
În orice caz, nu te-am uitat pe tine;
Şi cred c-o să mă uit, pe-acolo, dacă vrei,în iarba ta
Şi-o să rămân uitat de mine, sau de... în calea amintirii,
Celui ce a sperat şi speră incă-n „DA”

Ai energie şi te tot duci, te tot întorci,
Dar ia-mă şi pe mine în privirea ta
Şi du-m-acolo, undeva,
Unde eşti numai tu şi vocea ta.

Şi-acolo, într-un vis cu urme de real,
Să construim din două piese-un suflet,
Dar în dublu exemplar.

Şi tu vrei soare, dar tu eşti deja,
O stea ce arde-n flacăra,
Ce-a izbucnit în noaptea grea,
Aici în universul ăsta, undeva

Un epilog
Ei... şi de va fi să fie bine,
Voi spune „noapte bună” nopţii, şi cu tine,
Vom inventa un soare, lângă luna plină,
Şi doar al nostr-un cer şi stele şi lumină

Alt epilog
Şi de va fi să fie noapte, în locul soarelui visat,
Voi spune: „Este bine”,
Eu am atins şi am îmbrăţişat,
Un punct ce toată veşnicia, de pân-acuma, l-am visat