Primul meu jurnal de tură

Era demult albastru roşul
Şi Roşu înc-un început de-albastru
Şi paşii erau prea înceţi să stingă, sau s-aprindă roşul
Şi sufletul îngurgita fărâmituri de-albastru...

Aşa-ncepea povestea ce-am citit-o
Pe-un fund de mare înnecat în nori;
Aşa-ncepea încă un zbor către-nălţime,
Un zbor des încercat de ale ceţii mori.

Zburând apoi, tot prin poveste
Trecând prin cer şi dărâmând pe zei
Mă aşteptam s-apară după fiecare stâncă
Nemuritor şi fără de sfârşit un „Vei...

Vei întâlni un munte numai pentru tine,
Vei fi tu munte numai pentru ea,
Veţi colinda nenumărate răsărituri împreună
Şi fiecare nouă zi va fi un început de „Va urma...”

Vei izvorî de pe un vârf bătut de vânturi
Şi geamăn frate fie-ţi-va înc-un izvor;
Veţi colinda-mpreună printre creste
Mânaţi spre-aceeaşi culme de acelaşi dor.

Şi alte vei şi veţi şi va şi vom
Nedespărţite şi-mpletind în sus cascadă,
Îmbrăţişaţi să ne găsească-n fiecare noapte sub acelaşi cort,
Având sub noi dorinţă şi din stele făurită tendă.

Dar, mult prea brusc s-a încheiat povestea
Cu ploaie, frig si despărţiri.

Acum mi-e frig mi-e sete şi mă doare
O respiraţie ce nu-mi mai bate în obraz
Stau cufundat într-o urbană jale
Cât va mai ţine? Şi de ce tot trebuie să întăresc al dorului zăgaz?

Promit mai multă claritate în următorul.

gand cu nebuni

Sunt NEBUN. Bine, asta ştiam de mai demult şi recent am descoperit că nu mi-e ruşine cu asta dar, conştientizez, azi, că sunt fericit aşa. Tocmai am terminat de finalizat ultima literă dintr-o carte, mai mult decât carte, o enciclopedie cu mai multe pagini colorate in eu,(chiar nu ştiu ce caut eu acolo!) - "Veronika decides to die" scrisă de Paul Coelho. Ei, şi această carte,(ca şi "Zahir", de acelaşi autor) mi-a oferit pe tavă de cuvinte, nişte chestii pe care le ştiam şi totuşi, nu le ştiam(erau ascunse bine). Deci, ce este normalitatea? Este ceea ce mai multi "normali" au hotărât că trebuie să fie şi restul lumii a considerat că au dreptate, în nebunia lor. Ce este nebunia? Este normalitatea nebunului, a celui care nu vrea să adere la nebunia colectiva. Din punct de vedere matematic, fizic şi moral orice inegalitate "eu-tu" vom lua, nu vor descoperi, niciodata, o echivalenta; suntem construiţi fiecare cu "nebunia/nebuniile" lui. Dar, cel mai des întâlnit sentiment e frica de a fi diferit faţă de ceilalţi. Aşadar, oamenii se muncesc toată viaţa să copie modelul impus de majoritate, rezultând frustrări, nervi, griji inutile şi restul alaiului. În cele mai multe cazuri, posesorii unor nebunii, construiesc şi fortifică în mintea lor, deja extenuată de fuga de sine, pe baza nebuniilor, propria realitate, în care se refugiază mai mult sau mai puţin definitiv. Singurul tratament pentru boala asta a copierii paşilor: VIAŢA, conştientizarea propriei vieţi, care merită trăită -în carte, s-a folosit ca medicament "conştiinţa morţii", dar, pentru mine a funcţionat mai bine un oarecare "fir de punct"(mi-a cântat a viaţă) şi muntele.
Am citit şi am trăit în ritmul paginilor, declin şi înălţare, am găsit cuvinte pentru a defini gratiile care mă ţineau închis în propria închisoare până a descoperi cheia(ciudat, o folosisem dar nu ştiam cum arată, până s-o recunosc folosită de prizonierii surprinşi de autor) şi am pus aici un rezumat al intersecţiei dintre cele citite şi cele scrise deja pe propria pagină de pământ.
Din "nebunia" mea fac parte luna, dorul de risc, cântecul şi salturile peste tot ce apuc, oriunde, oricând, singur pe stradă sau în mulţime dar, nebun întreg sunt doar pe munte. Mi-aşa de dor de el, n-am mai fost de vreo 3 săptămâni. Până la bac trebuie să mai trec obligatoriu pe la el. No, acuma nişte citate:

mâine citate;)

La escaladat luna...

Azinoapte, pe la ora strigoilor, m-am îmbrăcat cu geaca de munte şi am ieşit la escaladat luna. Mi-am luat cu mine numai dorurile, visele, speranţele, nebuniile, extremele, contradicţiile şi pe mine(ce de sinonime!). O şi să nu uit: o carte, muzica şi cuvintele. Aproape de departele unde locuiesc, am dat de o bucată de munte: un pin, din vârful căruia, putea da mâna cu ea. Dar, până am ajuns sus, ea se furişase în spatele unui tufiş de nori, nu înainte de a ne furişa, şmechereşte, o privire pe deasupra lor. Totuşi, noi ştiam unde e pentru că nu-şi putuse vârâ toată aureola în ascunziş. Aşa că ne-am aşezat în frunziş, să nu ne vadă şi să o putem prinde când va ieşi la plimbare. Dar, cerul se ţinea de glume; şi-a trimis mesagerii să-i înghită şi bruma de lumină, care mai ţinea în viaţă aşteptarea noastră târzie. M-am încăpăţânat să nu ne întoarcem acasă, înainte de a o atinge; ne-am coborât şi ne-am aşezat în jurul paginilor, sub lumina unui vârf de stâlp, de pe marginea unui drum uitat de lume. Aşa am aflat şi eu că „în ziua de 11 noiembrie 1977, Veronika hotărî că sosise, în fine!, momentul să se...”dar uite-o, uite-o; a apărut din nou: rotundă, alb-galbenă,tăcută, vie, mişcându-se alene, pe al cerului platou. M-am uitat cu grijă, calculându-mi prizele, de care să mă ajut în drumul către ea; ce naiba se întâmplă? Observ cu stupoare că, în momentul în care puneam mâna pe ele, dipăreau, ca şi cum nu ar fi existat! Am încercat zadarnic de câteva ori şi am schimbat strategia: am încercat să ajung cea mai apropiată stea. Dacă aş fi reuşit, ar fi fost uşor mai departe: aş fi sărit din stea în stea, până când aş fi putut pune piciorul pe ea. Într-un final, după lungi secunde de neputinţă, mă trezeşte din nebunia asta o chitară, acompaniată de o voce(mai multe). Şi cu toate că sfida aproape orice normă a artei, mă atrăgea nespus, pentru că înălţa euforia veselă a unor suflete ce se atinseseră de un strop de fericire. Oare nu-i tot închipuire? Nu, în vis cred că ar suna mai bine! Vreau să cânt! Vreau să cânt! Vreau să cânt! Cine mă împidiecă? Nimeni! Şi totuşi nu cânt! Aştept! Ce aştept? Nu ştiu! Poate o adiere de munte, poate dogoarea unui foc de tabără, poate un asfinţit pe o margine de stâncă, poate oboseala împlinită a sfârşitului unei zile de străbătut cărări alpine, sau legănarea trepidantă a unui compartiment de tren. Mă apropii şi descopăr o voce cunoscută. Să intru, să nu intru? Aşteptam, cu răspunsul la întrebare paralizat între buze, de valurile sonore izvorâte din pieptul chitării. Au obosit corzile; ies cântăreţii pe balcon la o ţigară: „Salut omule! Ce faci pe aici? Intră! Prima pe dreapta”. Intru, cânt, beau, cânt, nu fumez, cînt, beau, povestim, cant şi plec în zori. Am intrat in propria casă şi m-am culcat obsedat de o întrebare: Oare am ajuns sau nu, în timpul astei nopţi, pe lună?...

Dor de răsărit de eu...

Un răsărit de asfinţituri
Apare din nimic la orizont,
Dintr-un nimic ce seamănă a noapte,
Dintr-un nimic ce seamănă a tot.

„Lumină lină” strigă Tudor Gheorghe,
Din amintiri în gândul meu.
Dar, parcurgând drumul spre suflet,
Un loc unde ajungem astăzi tot mai greu,
Din gând, urcând şi coborând prăpăstii,
Trecând din mort, în semizeu,
Lumina lină pierde linul
Şi se arunc-urlând a viaţă,
Ca din sălbatecă cascadă,
Adânc săpând cea mai ascunsă faţă,
Aprinde dor de munte şi de noul eu.

În aşteptarea unor noi atingeri, Păstrând trecutele în suflet şi în gând

Rămâne-va-n uitare fiinţa mea-n păcate,
După ce tinei îi voi da ce-i se cuvine,
Dar, dorurile ce au frământat cu asprele cuvinte,
Frgmente fine din nemuritorul mâine,
Vor colinda albastrul infinit, de vânt purtate
şi vor muri odată cu ultimul munte.

Dar, pân-atunci, să răspundem chemării,
Ce-o raspândeşte-n inimi un bătrân Ceahlău;
Să adresăm mulţi ani cărării,
Ce are-n pază Pietrele de pe Rarău;
Să înălţăm un pas vioi şi-un cântec,
Spre Moldoveanu cel îmbrăţişat de cer,
Spre cei ce, prin făptura lor is cântec,
Spre-Apusenii, ce-ale noastre doruri,
cu palma-ntinsă cer.

Să părăsim vechi cimitire,
Brăzdate c-urme de-om şi de maşini,
Ce animate de dorinţi de nimicire,
Ucid proprii şi ale celorlalţi visări.

Să îndemnăm, al nostru, fiecare început,
Pe note de chitară şi de vânt,
Spre plaiuri care izvorăsc, al morţii, fără de sfârşit, sfarşit
Spre locuri, unde cerul vine pe pământ.