Iubita mea fără adresă,

Chiar astăzi am găsit un colţ de suflet liber
Şi m-am gândit că aş putea să-ţi scriu
Dar, m-am uitat în al cuvintelor meu caier
Şi n-am găsit niciunul viu.

Aş pune în culori al lumii toate, zborul
Dar, n-am talentul de a desena;
De-aş fi avut aş fi împodobit tot cerul
Şi toată marea, cu chemarea mea.

Să-ncerc cu dalta şi ciocanul?
Dar, doar o viaţă nu-mi ajunge a sculpta
Carpaţii, toţi, să-mi oglindească dorul,
Sau lunii pline să-i dau faţa ta.

Hmmm, tot n-am găsit ce aş putea să pun lângă aceste rânduri,
Eu nu ştiu altceva decât să cânt
Dar, totuşi, voi lua, voi pune-n cântec ale mele gânduri,
Le vei putea citi în fiecare vânt.

La escaladat luna...

Azinoapte, pe la ora strigoilor, m-am îmbrăcat cu geaca de munte şi am ieşit la escaladat luna. Mi-am luat cu mine numai dorurile, visele, speranţele, nebuniile, extremele, contradicţiile şi pe mine(ce de sinonime!). O şi să nu uit: o carte, muzica şi cuvintele. Aproape de departele unde locuiesc, am dat de o bucată de munte: un pin, din vârful căruia, putea da mâna cu ea. Dar, până am ajuns sus, ea se furişase în spatele unui tufiş de nori, nu înainte de a ne furişa, şmechereşte, o privire pe deasupra lor. Totuşi, noi ştiam unde e pentru că nu-şi putuse vârâ toată aureola în ascunziş. Aşa că ne-am aşezat în frunziş, să nu ne vadă şi să o putem prinde când va ieşi la plimbare. Dar, cerul se ţinea de glume; şi-a trimis mesagerii să-i înghită şi bruma de lumină, care mai ţinea în viaţă aşteptarea noastră târzie. M-am încăpăţânat să nu ne întoarcem acasă, înainte de a o atinge; ne-am coborât şi ne-am aşezat în jurul paginilor, sub lumina unui vârf de stâlp, de pe marginea unui drum uitat de lume. Aşa am aflat şi eu că „în ziua de 11 noiembrie 1977, Veronika hotărî că sosise, în fine!, momentul să se...”dar uite-o, uite-o; a apărut din nou: rotundă, alb-galbenă,tăcută, vie, mişcându-se alene, pe al cerului platou. M-am uitat cu grijă, calculându-mi prizele, de care să mă ajut în drumul către ea; ce naiba se întâmplă? Observ cu stupoare că, în momentul în care puneam mâna pe ele, dipăreau, ca şi cum nu ar fi existat! Am încercat zadarnic de câteva ori şi am schimbat strategia: am încercat să ajung cea mai apropiată stea. Dacă aş fi reuşit, ar fi fost uşor mai departe: aş fi sărit din stea în stea, până când aş fi putut pune piciorul pe ea. Într-un final, după lungi secunde de neputinţă, mă trezeşte din nebunia asta o chitară, acompaniată de o voce(mai multe). Şi cu toate că sfida aproape orice normă a artei, mă atrăgea nespus, pentru că înălţa euforia veselă a unor suflete ce se atinseseră de un strop de fericire. Oare nu-i tot închipuire? Nu, în vis cred că ar suna mai bine! Vreau să cânt! Vreau să cânt! Vreau să cânt! Cine mă împidiecă? Nimeni! Şi totuşi nu cânt! Aştept! Ce aştept? Nu ştiu! Poate o adiere de munte, poate dogoarea unui foc de tabără, poate un asfinţit pe o margine de stâncă, poate oboseala împlinită a sfârşitului unei zile de străbătut cărări alpine, sau legănarea trepidantă a unui compartiment de tren. Mă apropii şi descopăr o voce cunoscută. Să intru, să nu intru? Aşteptam, cu răspunsul la întrebare paralizat între buze, de valurile sonore izvorâte din pieptul chitării. Au obosit corzile; ies cântăreţii pe balcon la o ţigară: „Salut omule! Ce faci pe aici? Intră! Prima pe dreapta”. Intru, cânt, beau, cânt, nu fumez, cînt, beau, povestim, cant şi plec în zori. Am intrat in propria casă şi m-am culcat obsedat de o întrebare: Oare am ajuns sau nu, în timpul astei nopţi, pe lună?...

Dor de răsărit de eu...

Un răsărit de asfinţituri
Apare din nimic la orizont,
Dintr-un nimic ce seamănă a noapte,
Dintr-un nimic ce seamănă a tot.

„Lumină lină” strigă Tudor Gheorghe,
Din amintiri în gândul meu.
Dar, parcurgând drumul spre suflet,
Un loc unde ajungem astăzi tot mai greu,
Din gând, urcând şi coborând prăpăstii,
Trecând din mort, în semizeu,
Lumina lină pierde linul
Şi se arunc-urlând a viaţă,
Ca din sălbatecă cascadă,
Adânc săpând cea mai ascunsă faţă,
Aprinde dor de munte şi de noul eu.

Scrisoare singurătăţii

Mă aflu singur într-o lume populată,
De oameni singuri şi stafii,
De amintiri, de dintr-o lume de demult uitată,
De visuri şi reproşuri amării.

Îţi scriu acum dintr-un divan, uzat de doruri,
Cu un stilou, descoperit după o pânză grea de praf,
Din vremea când obişnuiam să scriu iubirii,
Cu sânge, lungi epistole, din care mai păstrez un epitaf:

„Acum, aici”(odată, undeva),
„Se săvârşeşte”(la trecut) „nespusă taină”
„Căci astăzi”(ieri) „murit-a singur cineva
Şi-a înviat în doi” (e oare o minciună?)

Deci, te întreb, de-ţi place să aduci durere,
În glasuri inocente de copil?
Să semeni a morţii dorire,
Pe un şezlong, al unui biet bătrân senil?
Îţi place să aşezi senin o mantă,
Între nebun îndrăgostit şi cer?
Şi doar s-aduci iluzia amantă,
Că pacea ta e tot ce ar trebui să sper?

Însă, acum, te rog, singurătatea mea pustie,
Să-mi laşi o clipă inima-napoi în piept să vie;
Şi când din nou, poate, va vrea să reînvie,
Eu încă sper, voi scrie-atunci singurătăţii-n doi, ca să revie.

În aşteptarea unor noi atingeri, Păstrând trecutele în suflet şi în gând

Rămâne-va-n uitare fiinţa mea-n păcate,
După ce tinei îi voi da ce-i se cuvine,
Dar, dorurile ce au frământat cu asprele cuvinte,
Frgmente fine din nemuritorul mâine,
Vor colinda albastrul infinit, de vânt purtate
şi vor muri odată cu ultimul munte.

Dar, pân-atunci, să răspundem chemării,
Ce-o raspândeşte-n inimi un bătrân Ceahlău;
Să adresăm mulţi ani cărării,
Ce are-n pază Pietrele de pe Rarău;
Să înălţăm un pas vioi şi-un cântec,
Spre Moldoveanu cel îmbrăţişat de cer,
Spre cei ce, prin făptura lor is cântec,
Spre-Apusenii, ce-ale noastre doruri,
cu palma-ntinsă cer.

Să părăsim vechi cimitire,
Brăzdate c-urme de-om şi de maşini,
Ce animate de dorinţi de nimicire,
Ucid proprii şi ale celorlalţi visări.

Să îndemnăm, al nostru, fiecare început,
Pe note de chitară şi de vânt,
Spre plaiuri care izvorăsc, al morţii, fără de sfârşit, sfarşit
Spre locuri, unde cerul vine pe pământ.

Tot. Tu

Tot. Tu


Un tot există-n toţi şi-n toate.
Un tot ferice sau un dor,
Un dor de moarte sau nemuritor,
O mână de pământ sau fir de zbor,
O nebunie sau un geniu creator,
Un şarpe sau nemaivăzută floare,
Un fals penibil sau nepreţuite-odoare,
Un car de vise sau abia schiţat un gând,
În veşnic zbucium sau de-a pururi dormitând,
Un astăzi, un trecut şi-un viitor,
Sau doar o clipă din desfăşurând fuior.


Un infinit absurd,
O întâlnire de culori,
O groapă de gunoi plină de flori,
O fire slabă şi un Macedon,
Necunoscută umbră şi Napoleon,
Un ideal ce n-are nume,
Găsi-l-voi oare rătăcind prin lume?