La escaladat luna...

Azinoapte, pe la ora strigoilor, m-am îmbrăcat cu geaca de munte şi am ieşit la escaladat luna. Mi-am luat cu mine numai dorurile, visele, speranţele, nebuniile, extremele, contradicţiile şi pe mine(ce de sinonime!). O şi să nu uit: o carte, muzica şi cuvintele. Aproape de departele unde locuiesc, am dat de o bucată de munte: un pin, din vârful căruia, putea da mâna cu ea. Dar, până am ajuns sus, ea se furişase în spatele unui tufiş de nori, nu înainte de a ne furişa, şmechereşte, o privire pe deasupra lor. Totuşi, noi ştiam unde e pentru că nu-şi putuse vârâ toată aureola în ascunziş. Aşa că ne-am aşezat în frunziş, să nu ne vadă şi să o putem prinde când va ieşi la plimbare. Dar, cerul se ţinea de glume; şi-a trimis mesagerii să-i înghită şi bruma de lumină, care mai ţinea în viaţă aşteptarea noastră târzie. M-am încăpăţânat să nu ne întoarcem acasă, înainte de a o atinge; ne-am coborât şi ne-am aşezat în jurul paginilor, sub lumina unui vârf de stâlp, de pe marginea unui drum uitat de lume. Aşa am aflat şi eu că „în ziua de 11 noiembrie 1977, Veronika hotărî că sosise, în fine!, momentul să se...”dar uite-o, uite-o; a apărut din nou: rotundă, alb-galbenă,tăcută, vie, mişcându-se alene, pe al cerului platou. M-am uitat cu grijă, calculându-mi prizele, de care să mă ajut în drumul către ea; ce naiba se întâmplă? Observ cu stupoare că, în momentul în care puneam mâna pe ele, dipăreau, ca şi cum nu ar fi existat! Am încercat zadarnic de câteva ori şi am schimbat strategia: am încercat să ajung cea mai apropiată stea. Dacă aş fi reuşit, ar fi fost uşor mai departe: aş fi sărit din stea în stea, până când aş fi putut pune piciorul pe ea. Într-un final, după lungi secunde de neputinţă, mă trezeşte din nebunia asta o chitară, acompaniată de o voce(mai multe). Şi cu toate că sfida aproape orice normă a artei, mă atrăgea nespus, pentru că înălţa euforia veselă a unor suflete ce se atinseseră de un strop de fericire. Oare nu-i tot închipuire? Nu, în vis cred că ar suna mai bine! Vreau să cânt! Vreau să cânt! Vreau să cânt! Cine mă împidiecă? Nimeni! Şi totuşi nu cânt! Aştept! Ce aştept? Nu ştiu! Poate o adiere de munte, poate dogoarea unui foc de tabără, poate un asfinţit pe o margine de stâncă, poate oboseala împlinită a sfârşitului unei zile de străbătut cărări alpine, sau legănarea trepidantă a unui compartiment de tren. Mă apropii şi descopăr o voce cunoscută. Să intru, să nu intru? Aşteptam, cu răspunsul la întrebare paralizat între buze, de valurile sonore izvorâte din pieptul chitării. Au obosit corzile; ies cântăreţii pe balcon la o ţigară: „Salut omule! Ce faci pe aici? Intră! Prima pe dreapta”. Intru, cânt, beau, cânt, nu fumez, cînt, beau, povestim, cant şi plec în zori. Am intrat in propria casă şi m-am culcat obsedat de o întrebare: Oare am ajuns sau nu, în timpul astei nopţi, pe lună?...

În curs de aflare...?

În noaptea albă-ntunecoasă,
Atâtea puncte şi-un zahir.
Şi-n noaptea albă-ntunecoasă,
Se oglindeşte sufletu-mi pe cer.

Şi-un punct şi-o lună şi-o minune,
Aştept să se desprindă dintr-un vis;
Şi-un cântec şi-o voce şi-o lumină,
Aştept să se audă din abis.

Şi-n aşteptarea mea târzie,
Mă-mpiedic de un fir de punct;
Şi mi se pare că zăresc o poezie,
Schiţat, un cântec, pe o coală de pământ.

Şi-atunci în monoton pustiu de gânduri,
Ţâşneşte-un fulger din adânc
Şi dirijând haotic sălbateca-nfruntare,
Între trecut,prezent şi viitor,
Sfărâmă infinitul care mă despărţea de vis
Şi zidul plângerii de lâng-abis.

Şi se făcu senin afară şi-năuntru
Şi orizontul nu mai oglindea doar nori;
Apar şi visul şi abisul,
Spre care vreau acum şi cred că pot să zbor.

Va urma...!


In loc de „Va urma...”

E noapte-afară şi...
Mă-ntorc, sunt gata, atât, e noapte, sunt în casă;
Si nu mă uit, am energie, vreau soare-acum şi...
bine, noapte bună.

Visez că noaptea mea, în vocea ta o să apună
Şi îmi vei fi şi îti voi fi şi soare, stele, lună;
Îţi aţinteşti negrul spre mine,
Îmi spui: „Sunt gata. Vin cu tine!”

A fost un vis...şi tu te-ascunzi în casa şi în mintea ta
Şi laşi pustiu şi dor în fruntea mea.
Atât, e noapte şi atât;
Şi mi-am pierdut pe-acolo, pe-undeva,
Şi liniştea si cântecul şi cred şi inima.

Şi bate tare!

Şi nu mă uit, sau m-am uitat?
În orice caz, nu te-am uitat pe tine;
Şi cred c-o să mă uit, pe-acolo, dacă vrei,în iarba ta
Şi-o să rămân uitat de mine, sau de... în calea amintirii,
Celui ce a sperat şi speră incă-n „DA”

Ai energie şi te tot duci, te tot întorci,
Dar ia-mă şi pe mine în privirea ta
Şi du-m-acolo, undeva,
Unde eşti numai tu şi vocea ta.

Şi-acolo, într-un vis cu urme de real,
Să construim din două piese-un suflet,
Dar în dublu exemplar.

Şi tu vrei soare, dar tu eşti deja,
O stea ce arde-n flacăra,
Ce-a izbucnit în noaptea grea,
Aici în universul ăsta, undeva

Un epilog
Ei... şi de va fi să fie bine,
Voi spune „noapte bună” nopţii, şi cu tine,
Vom inventa un soare, lângă luna plină,
Şi doar al nostr-un cer şi stele şi lumină

Alt epilog
Şi de va fi să fie noapte, în locul soarelui visat,
Voi spune: „Este bine”,
Eu am atins şi am îmbrăţişat,
Un punct ce toată veşnicia, de pân-acuma, l-am visat