Iubita mea fără adresă,

Chiar astăzi am găsit un colţ de suflet liber
Şi m-am gândit că aş putea să-ţi scriu
Dar, m-am uitat în al cuvintelor meu caier
Şi n-am găsit niciunul viu.

Aş pune în culori al lumii toate, zborul
Dar, n-am talentul de a desena;
De-aş fi avut aş fi împodobit tot cerul
Şi toată marea, cu chemarea mea.

Să-ncerc cu dalta şi ciocanul?
Dar, doar o viaţă nu-mi ajunge a sculpta
Carpaţii, toţi, să-mi oglindească dorul,
Sau lunii pline să-i dau faţa ta.

Hmmm, tot n-am găsit ce aş putea să pun lângă aceste rânduri,
Eu nu ştiu altceva decât să cânt
Dar, totuşi, voi lua, voi pune-n cântec ale mele gânduri,
Le vei putea citi în fiecare vânt.

Scrisoare singurătăţii

Mă aflu singur într-o lume populată,
De oameni singuri şi stafii,
De amintiri, de dintr-o lume de demult uitată,
De visuri şi reproşuri amării.

Îţi scriu acum dintr-un divan, uzat de doruri,
Cu un stilou, descoperit după o pânză grea de praf,
Din vremea când obişnuiam să scriu iubirii,
Cu sânge, lungi epistole, din care mai păstrez un epitaf:

„Acum, aici”(odată, undeva),
„Se săvârşeşte”(la trecut) „nespusă taină”
„Căci astăzi”(ieri) „murit-a singur cineva
Şi-a înviat în doi” (e oare o minciună?)

Deci, te întreb, de-ţi place să aduci durere,
În glasuri inocente de copil?
Să semeni a morţii dorire,
Pe un şezlong, al unui biet bătrân senil?
Îţi place să aşezi senin o mantă,
Între nebun îndrăgostit şi cer?
Şi doar s-aduci iluzia amantă,
Că pacea ta e tot ce ar trebui să sper?

Însă, acum, te rog, singurătatea mea pustie,
Să-mi laşi o clipă inima-napoi în piept să vie;
Şi când din nou, poate, va vrea să reînvie,
Eu încă sper, voi scrie-atunci singurătăţii-n doi, ca să revie.