Mă uit căprui la susul alb-albastru
Şi văd... nu văd! Deasupra nu mai este cer!
Căci soarele şi fiecare, de pe fosta boltă, astru,
Pornitu-s-au ca să ascundă, al sufletului tău mister.
A mai rămas, cu lupii şi cu noi, doar luna
Dar, şi ea stă acolo într-un colţ de noapte;
Şi s-o ajung nu pot deşi,de multe ori am întins mâna
Şi nici nu lasă al meu suflet, prin ochii ei, l-ai tăi să cate.
Şi fiecare pas prin care-ncerc s-ajung la tine,
În întunericul în care mişună false lumini,
Îmi pare ca o veşnicie pe un câmp de mine
Şi unde, deobicei cresc aripi, nu văd nimic, doar două mâini
Dar şi-ntunericul şi minele, de-ar fi să explodeze
Şi se întâmplă cam, în fiecare zi,
Până ce n-oi afla răscrucea drumului cu tine,
Lung pasul meu, doar infinitu-l va opri.
Acum o săptămână
